De cateva zile a aparut in librarii, la editura Humanitas, cartea „Small Fry. O poveste de viata si de familie”, scrisa de Lisa Brennan Jobs, fiica lui Steve Jobs.

Lisa a crescut în Silicon Valley intr-o perioada in care zona era marcata de schimbari accelerate, cu un tata care in prima parte a copilariei s-a dovedit o figura absenta. Crescând, Lisa s-a apropiat de el, ceea ce i-a deschis calea catre o lume in care casele luxoase, vacan­tele exotice si școlile private erau normalitatea.

Cartea este o poveste complexa si foarte emotionanta de familie, scrisa cu garda jos, extrem de asumat.

Foto arhiva Lisa Brennan-Jobs, Brigitte Lacombe (pentru portretul actual), Profimedia

Urban.ro a stat de vorba cu Lisa Brennan-Jobs despre experienta lucrului la aceasta carte.

Din perpectiva literara, a structurii cartii, cum ai scris-o? Ai pornit cu un fir cronologic sau te-ai intors la alte si alte amintiri.

Când am primit contractul de carte pentru prima data, eram destul de sigur ca nu as putea sa-mi amintesc niciodata suficient pentru a scrie o carte intreaga. A fost secretul meu teribil. Iubitul meu de atunci, pe care il cunosteam de când eram copil, imi spunea mereu ca am sa pot sa-mi amintesc, dar ma indoiam. Parea imposibil. S-a dovedit ca avea dreptate. Am scris cartea in cercuri concentrice, o poveste amintindu-mi de alta si alta. Uneori, cinci povesti neinteresante m-au condus catre doua povesti care au ajuns in cartea finala. Alteori, dupa ce am scris multe scene din copilaria mea, imi aminteam una pe care o uitasem cu totul inainte. De când am scris cartea, cred ca avem mai multe amintiri despre copilaria noastra decât ne imaginam noi ca avem. Faptele si sentimentele sunt ingropate in straturi alternante – amintiti-va un eveniment, simtiti ceva si apar o serie intreaga de fapte uitate si asa mai departe. Dar, nu, amintirea si scrierea nu au fost un proces simplu, cronologic. A fost dificil si obositor.

Care a fost cel mai dificil capitol de scris?

Toate au fost dificile pâna au inceput sa prinda contur – si apoi au fost parte din cathartis, uneori au fost momente incântatoare. A trebuit sa traiesc din nou in copilaria mea si asta a fost un deliciu. Matusa mea m-a numit odata Ye of Little Faith si, in timp ce scriam, m-a chinuia sentimentul ca poate nu va fi un proiect cu o valoare, dar si perceptia ca as putea fi doar un copil al unui tip celebru care sa scrie ceva nepotrivit. Cele mai grave ganduri si dificultati au fost propriile mele indoieli.

Celalalt lucru despre a scrie este faptul ca emotia devine cateodata  periculoasa si chiar ucigatoare cand esti in proces. La inceput, am fost foarte atenta sa o portretizez pe mama intr-un mod, curat, fara pata si greseli. Un prieten mi-a spus: „De ce nu te distantezi de intamplari, scrii cu adevarat ce a fost si poti elimina excesele mai târziu?” De asemenea, am fost protectoare cu mine, simtindu-ma prea rusinata la inceput pentru a scrie despre lucruri pe care le-am gresit. Dar apoi, când le-am scris, rusinea a fost transferata pe pagina; cu fiecare poveste jenanta pe care am scris-o, am devenit mai usoara, mai libera.

De exemplu, nu am vrut sa scriu despre interviul meu la facultate, pentru ca atunci oamenii ar sti ca nu sunt desteapta sau nu merit. Dar când am scris intamplarea, am simtit o astfel de usurare, iar editorului meu i-a placut, de asemenea. Rusinea fusese transformata in literatura; povestea a fost lustruita prin arta.

Pe parcursul scrierii am avut cateva revelatii despre mine si familia mea, unele sunt prea personale sau prea lungi pentru a le scrie aici, dar acele revelatii au insemnat totul pentru mine. Retrospectiv, as fi fost dispusa sa trec prin si mai multe dificultati pentru a obtine aceste noi intelegeri despre mine si familia mea, pentru ca m-au facut sa ma simt libera, m-au incurajat sa-mi traiesc propria viata linistita, impacata cu mine. Joan Didion a spus ca scriem pentru a intelege adevarul.

In timpul turneului de promovare a cartii, oamenii ma intrebau lucruri de genul “Dar tatal tau parea asa de dificil uneori, cum ai putut sa-l iubesti?” Dar nu-i iubim toti pe oamenii dificili? Cand a fost asta un impediement ca sa nu mai iubim.

• 

• 

• 

Sigur, Small Fry e o carte si despre tatal tau faimos, dar la capatul liniei este o poveste universala despre o fetita care creste in California anilor 80.

Si eu cred asta, dar si mai mult de atat: este o poveste despre perioada de crestere. In timpul turneului de promovare a cartii, oamenii ma intrebau lucruri de genul “Dar tatal tau parea asa de dificil uneori, cum ai putut sa-l iubesti?” Dar nu-i iubim toti pe oamenii dificili? Cand a fost asta un impediement ca sa nu mai iubim.

Ce ai vrea sa pastrezi cu tine de la aceasta fetita micuta din California?

Vreau sa pastrez toata lumina soarelui din nordul Californiei! Doar ca, din pacate, ar trebui sa ma intorc acolo si sa ma indepartez de Brooklyn, pentru a avea din nou asta. Ar fi minunat sa petrec din nou timpul cu tinerii mei parinti, intr-o Californie putin mai lenta, putin mai eleganta – in California fara smartphone a copilariei mele.

Ce ti-ar placea sa pastreze cititorii din personalitatea ei?

Am fost foarte fericita si foarte nastrujnica de multe ori. Nu e o carte de memorii despre suferinta.

Cred ca a fost dificil a te expui publicului, chiar de doua ori: o data scriind, apoi in turneul de promovare la intrebarile jurnalistilor. De unde ai gasit curajul pentru asta, totul intr-o vreme in care toata lumea este judecata extrem de rapid.

O doamne, dar crezi ca am reusit? In primul rand, n-am citit recenziile, habar n-am ce s-a scris. Oricat am suferit in timpul expunerii, am compensat mai mult cu fericirea ca este terminata cartea, ca nu trebuie sa ma explic mai mult decât am facut-o.

De când am scris, trecutul meu este mai bine asezat, mai putin haotic si nu imi mai solicita atat de multa atentie, totul e mai putin rusinos si a lasat mai mult timp si liniste vietii mele de acum.

Care a fost cel mai provocator moment din timpul turneului de promovare pentru carte?

Tocmai nascusem un baietel! El a venit in aprilie si promovarea cartii a inceput in luna mai. Uitandu-ma inapoi, nu pot sa-mi imaginez acum cum m-am descurcat. Dupa ce s-a nacut am facut ultimele editari la carte timp de doua ore pe zi cand o moasa magica avea grija de fiul meu.

Eram ingrozita de cronici si interviuri.

La un moment dat am mers in California, la Palo Alto, unde se intampla actiunile din poveste. Planificasem sa facem un eveniment la o librare vis a vis de fostul meu liceu, dar profesoara mea de jurnalism din liceu a insistat sa mergem in auditorium la liceu pentru ca era mult mai mare. Ar fi putut sa gazduiasca 200 de oameni. Iar seara intregul spatiu s-a umplut! S-a dovedit ca a fost un eveniment extraordinar, aproape toti oamenii care sunt in carte, aproape toti copiii copilariei mele, erau acolo in seara aceea la fostul meu liceu. Profesorii mei de engleza, toti prietenii mei din copilarie, terapeutul cu care am crescut, toata lumea. A fost ca si cum mi s-ar fi facut un memorial, in cazul unui deces.

A fost incredibil, ti se zbarlea pielea, ceva ce ti se intampla o data in viata. Am citit un fragment din carte despre Josh, iubitul meu din liceu si am prefatat spunand “sper ca nu e aici in aceasta seara”, dar desigur, era.

Dar se intampla ceva: prima data cand iti traiesti viata, esti pe propriile forte si nu stii cum o sa iesi din momentele care par inspaimantatoare. E valabil pentru oricine, imi imaginez. Dar cand iti retraiesti viata prin amintiri, STII ca ai sa iesi din situatiile grele. Stii. Iar asta iti da o perspectiva si o gravitate a ceea ce scrii.

Chiar n-ai citit cronicile?

Nu. Sotul meu spune ca sunt bune. Câteva l-au infuriat, cred, pentru ca au fost unii care au spus ca, desi cartea a fost grozava, autoarea nu si-a inteles propria carte; ceea ce o banuiala fara baza si foarte stranie pentru cei care au emis-o. Sigur ca mi-am inteles cartea, si personajele pe care le-am creat in fiecare pagina.

Dar uite ceva care m-a facut sa ma simt mai bine despre carte:  cand scrii o carte, si astepti ani ca sa o publici muncind pana simti ca ai spus ce ai avut de spus, poti – si chiar – trebuie sa te relaxezi. Cartea are o viata a ei care nu necesita monitorizarea autorului. Cititorii au propriile sentimente si interpretari.

Am luat decizia sa nu citesc nicio cronica pentru ca nu am vrut sa am senzatia de noduri in stomac; nu-mi place senzatia asta si am trait-o suficient cand scriam la carte. E destul de complicat sa ai un copil mic, sa faci tot ce tine de publicitatea cartii si, in acelasi timp, sa incerci sa pastrezi un echilibru si sa reusesti sa dormi suficient ca sa-i fie bine si copilului, Sa citesc cronicile nu a facut parte din ecuatia aceasta foarte stransa.

Cartea e si o lectie despre acceptare. Expui faptele, unele dintre ele foarte dure, dar nu judeci niciodata protagonistii. Sunt momente care sunt dureros de citit. Cum a fost sa retraiesti asta?

Daca am simtit ca o intamplare apartine cartii, si mi-am reamintit-o in detaliu, oricat de dificila ar fi fost, a fost o bucurie de scris. Partea complicata a fost cand nu imi aminteam destule detalii (si a trebuit sa caut in jurnale, sa caut alte surse) sau, si mai complicat, sa am o amintire care s-a dovedit de fapt falsa, nu s-a intamplat asa si mi-o aminteam denaturat.

Dar se intampla ceva: prima data cand iti traiesti viata, esti pe propriile forte si nu stii cum o sa iesi din momentele care par inspaimantatoare. E valabil pentru oricine, imi imaginez. Dar cand iti retraiesti viata prin amintiri, STII ca ai sa iesi din situatiile grele. Stii. Iar asta iti da o perspectiva si o gravitate a ceea ce scrii.

Dar cum ai ajuns la acest nivel de intelepciune ca sa nu judeci intamplarile?

Dar judec, chiar fac asta. Cum spuneam, am copilul meu acum si am multe lucruri despre care cred ca sunt acceptabile sau nu pentru el.

Dar in scris, pentru carte, nu cred ca e eficient din punct de vedere literar sa-ti spun ce sa simti despre un personaj sau altul.

Literatura pe care eu o iubesc e minimalista dar complicata in acelasi timp: se mira, plange, compatimeste sau rade de conditia umana.

In plus, odata ce intelegi pe cineva, cum sa nu ai doar compasiune si intelegere? Si nu ma refer la o intelegere superficiala – ci la una profunda, viscerala. Cand scriam cartea eram ca varsta mult mai mare decat erau parintii mei cand m-am nascut si cred ca am avut mai multe resurse emotionale decat au avut ei. Multe dintre revelatiile mele nu au fost despre ce nu aveam, ci despre ce aveam de fapt – cat de mult ma iubeau parintii mei daca au facut un anume lucru. Privind inapoi am putut sa inteleg intentiile lor mult mai clar si sa le apreciez.

Sunt recunoscatoare pentru prietenii si familia mea. Poate ca suna ca un raspuns plictisitor, dar cu siguranta nu-l simt deloc asa.

• 

• 

• 

 La momentul la care scriai erai mai in varsta decat parintii tai la momentul la care ai aparut pe lume

Da, mult mai in varsta. 10 ani si putin.

Cartea incepe cu o secventa foarte emotionala in care tu iei mici lucruri din casa tatalui tau aflat pe patul de moarte cu intentia de a pastra cu tine ceva din el. Mai pastrezi aceste obiecte?

Le-am inapoiat, ceea ce s-a dovedit a fi la fel de greu ca momentul cand le-am furat. La momentul respectiv nu ma gandeam ca le iau din motivul de care spui. Credeam cu sinceritate ca daca am un gloss de buze sau cine stie ce mic obiect ieftin, viata mea in New York ar fi mai elevata. Eram foarte convinsa de asta.

Adevarul este ca inainte de asta nu am fost o hoata. Dar dorinta de a lua ceva era atat de puternica ca m-a facut sa inteleg ca radacinile furatului din magazine, de exemplu, vin dintr-un context emotional. Acum glumesc cu sotul meu ca, dupa ce oamenii vor citi cartea, daca ne invita la cina isi vor ascunde argintaria.

Dar si sa scrii o carte de memorii te face sa te simti ca furi ceva. Cand iti scrii propria poveste, invariabil sunt si povestile altora pentru ca viata ta e legata de a lor.

Cum ai vrea ca oamenii sa si-l reaminteasca pe tatal tau?

Cred ca raspunsul straniu si egoist este “ca pe tatal MEU”. Pentru ca aceasta e mostenirea de care cred ca sunt eu responsabila. Cat despre viata lui din business, acel teritoriu cred ca a fost incitant, interesant, dar nu e parte din povestea pe care eu o stiu.

Cum ti-ai gasit echilibrul in perioada de lockdown?

Am alergat dupa copil care acum e mai mare, printre balti si lacuri, pentru ca a fost o primavara ploioasa; cateodata am avut o cafea in mana, altadata am ascultat un podcast intr-o ureche. A fost o primavara lunga si rece, dar suntem toti sanatosi si in siguranta.

Daca ti-ai multumi tie, pentru ceva personal sau profesional pentru tot parcursul tau pana acum, pentru ce ti-ai fi recunoscatoare?

Sunt recunoscatoare pentru prietenii si familia mea. Poate ca suna ca un raspuns plictisitor, dar cu siguranta nu-l simt deloc asa.

Cartea Small Fry. „O poveste de viata si de familie” poate fi cumparata de aici