de Eduard Enache

Expozitia „Auto-Portret. Nicolae Comanescu”, deschisa la Casa Maria Lahovary (Calea Dorobanti 39), marcheaza 25 de ani de la sfarsitul gruparii Rostopasca si reprezinta un punct de cotitura in parcursul unuia dintre cei mai influenti artisti contemporani din Romania. 

Organizat in parteneriat cu MARe (Muzeul de Arta Recenta), Galeria H’art si /SAC, proiectul reuneste aproximativ 250 de „ecografii” textile. Reprezinta  consolidarea unei noi etape din cariera sa si o evolutie de la pictura cu praf si peisaj catre o portretistica de grup complexa care devine, in viziunea curatorilor Charles Moore si Elena Est, un autoportret.

Seria portretelor a inceput ca un performance-maraton timp de doua zile in noiembrie 2025, in care Comanescu a lucrat 12 ore pe zi, transformand actul picturii intr-o arhiva sociala unde identitatea este privita ca o acumulare de intalniri si urme materiale.

Nascut in 1968 la Pitesti, Nicolae Comanescu a absolvit Academia de Arte din Bucuresti in 1998, la clasa profesorului Ion Salisteanu. In perioada studentiei, impreuna cu Angela Bontas, Dumitru Gorzo si Alina Pentac a co-fondat Rostopasca (1997-2001), gruparea rebela care a marcat tranzitia anilor ’90 prin actiuni punk si refuzul esteticii academice, culminand cu participarea la Bienala de la Venetia in 2001. 

Parcursul sau este definit de serii care au redefinit materialitatea in arta romaneasca: de la celebra serie „Zgitii ma-tii de fluture” (1998), pana la „Dust 2.0” (2008), unde a folosit praful strans din cartierul Berceni ca pigment. Dupa 2008, supranumit „Starul din Berceni”, Comanescu a explorat constant capacitatea materialelor „mizerabile” — mustar, cenusa, noroi sau rugina de la Moara lui Assan — de a depune marturie despre coruptie si metabolismul orasului.

Practica sa recenta a abandonat treptat panza clasica pentru straturi de semnificatie fizica si mai dense. Incepand cu seria „Marea Schema Generala a Tuturor Lucrurilor” (2020), artistul a integrat materiale textile si obiecte de mobilier recuperate, considerand ca hainele purtate vin deja incarcate cu o poveste si o vointa proprie. Conceptul de „ecografie”, pe care il prefera in locul celui de portret, sugereaza o cautare a structurii de functionare a realitatii de sub suprafata. Lucrarile sale actuale sunt conglomerate de povesti suprapuse, unde suportul — adesea panouri de lemn sau haine vechi din anii ’80-’90 imbibate in substante acrilice — devine parte integranta din mesajul sau despre libertate si rezistenta in fata sistemului.

Interviul care urmeaza a avut o desfasurare atipica, nascuta dintr-o confuzie de roluri.

Ne-am intalnit in curtea Palatului Lahovary intr-o dupa-amiaza de primavara, in plina perioada de pregatire a expozitiei. In timp ce domnul Comanescu a interpretat intalnirea ca pe o noua sesiune de lucru pentru seria sa, crezand ca voi fi modelul pentru unul dintre portretele sale textile, eu venisem pregatit pentru un dialog inregistrat audio. Astfel, artistul mi-a indicat scaunul asezat din fata unei mese de lucru unde se afla un panou de lemn pe care erau prinse strans haine in stilul anilor ’80-’90, imbibate intr-o substanta densa. Timp de doua ore, in timp ce el ataca panoul cu linii si volume pentru a-mi contura chipul, eu i-am adresat intrebarile, transformand sesiunea de atelier intr-un dialog direct despre parcursul si convingerile sale.

Rezultatul acestei intalniri este un portret dublu: unul vizual, fixat pe panoul de lemn, si unul verbal, pe care il redam mai jos. De la amintirile despre formarea sa sub influenta lui Tuculescu si frica de a nu fi „cumintit” de sistem, pana la modul in care priveste acum generatia tanara sau impactul musicalului hip-hop despre Rostopasca scris de Alex Tocilescu, Nicolae Comanescu ramane un artist care refuza minciuna. In viziunea sa, arta ramane o forma de exercitiu al libertatii si un loc de putere unde te poti conecta, in sfarsit, la marea schema generala a tuturor lucrurilor.

Spuneati ca in anii ’90 aveati o atitudine de rebeliune si alergati pe niste „sloiuri de gheata” ca sa nu va scufundati. Cum de nu v-a „cumintit” sistemul pana acum si cum va pastrati energia asta de debutant?

Mi s-a mai spus ca am curaj. Dar eu nu vad pericolul. Am fost copil cuminte. Trebuia sa invat la matematica? Invatam la matematica. Stateam unde ma puneai, eram cel mai cuminte din clasa si, din cand in cand, faceam cea mai mare prostie de vorbeau profesorii cate un an de ce-am facut. Si de fiecare data ramaneam uimit ca nu intelegeam ce am gresit si ce. Deci, cand am vazut profesori sau mari artisti in ghilimele, impostori, sa zicem, sau un sistem care promoveaza impostori, pur si simplu nu am vazut pericolul si am actionat in raspar. N-am vazut ca are putere sistemul cel ticalos si nu mi-a fost frica. De ce sa-mi fie frica?

Pare ca v-ati oferit o libertatea personala incredibila.

N-am vazut niciodata cum politicienii, niste hoti si criminali, au vreo putere asupra mea. Iar cu sistemul de arta la fel. Cand mi s-a parut ca e plin de impostori, mi-am facut sistemul meu alternativ si un grup sa expun. In 2010 am expus la un prieten pe care l-am convins sa faca o galerie la OTA. Facusem o galerie numita Magazinul National National de Arta Contemporana, prescurtat MNAC, cu publicitate si pus telefonul meu pe net. Si ma suna lumea care vrea sa afle informatii despre MNAC, despre Muzeul National de Arta Contemporana. Stiam ce expozitii au si le raspundeam si le spuneam pe unde e intrarea, la ce ora, unde, la fel ca un angajat de la secretariat.

Dar n-am avut nicio problema sa-mi fac un drum separat. Insa vad acum tineri care termina facultatea si care vor direct sa expuna in prima galerie si cu catalog publicat, daca se poate. Cumva, le e frica sa mearga pe cont propriu. Aplaud gastile de studenti sau de tineri care termina facultatea si se asociaza si fac ateliere comune si fac galerii. Asta mi se pare drumul adevarat, nu am mers la galeriile stabilite sa incerc sa expun acolo. Mi se pare cel mai bun lucru sa gasesti spatii, sa le lansezi, sa creezi institutii, sa inventezi institutii, sa faci reviste, sa faci galerii, sa faci spatii comune de creatie.

Si cum va pastrati energia aceasta de debutant pe care o vad inclusiv in seria de lucrari expusa in „Autoportret”?

Am foarte multe serii, la prima vedere foarte diferite intre ele. Cateodata mi se intampla chiar sa am trac, am senzatia ca incep sa desenez, ca nu mai stiu sa desenez si ca o iau de la zero, conform noilor tehnologii. Sunt obisnuit sa debutez constant si sa simt ca o iau de la capat, ca inventez din nou semnale, gramatica mea vizuala. Mi s-a spus ca este nasol din partea unui colectionar si a unui galerist sa inventez mereu limbaje si lucrari noi sau serii noi, pentru ca oamenii vor sa fie obisnuiti cu ceva patentat.

Imi vin si acum colectionari care ma intreaba de o serie de acum 10, 15 ani, ma intreaba de pictura cu praf si imi spun ca acum fac o porcarie, ca de ce am renuntat la culoare. Insa nu pot sa ma abtin. Pentru ca as face, m-as conforma, dar nu pot. Si a doua discutie, cred ca pana la urma se vede ca pictez cam acelasi lucru si ca e o continuitate extraordinara.

Inainte era o continuitate cu oglindirea orasului si pictura cu praf. Dar acum cu portretele? Sau cu autoportretul?

Toata lumea incearca sa produca atractie si iluzie, insa intotdeauna trecem si sfasiem zeci de mii de semnificatii si de panze paralele prin care mergem, dar toate iti creeaza asa o lume densa. Densitatea asta iti da senzatia de lume. Cand fac peisaj, sa zicem cu orasul, daca te uiti atent si il intorci invers, vezi vreo doua-trei perspective si doua-trei orase si doua-trei strazi puse acolo, nu vezi din prima. Prima data vezi o linie de perspectiva si niste case si o strada care merge incolo. Daca te uiti mai mult, vezi mai multe lucruri. Daca vedeai picturile cu praf, vedeai o imagine monocroma, foarte plictisitoare si foarte cuminte. Dupa care afli ca e peisajul ala din Berceni, pictat cu praful strans din Berceni, cu cenusa luata de la baietii si locotenentii din clanul sportivilor care isi fac ceafa la gratar in spatele blocului, tomberoane la care m-am dus sa cer cenusa dupa ce au mancat friptura, pana la praful pe care l-am strans cu farasul in parcare si mi-era rusine de vecini care ma prindeau la doua noaptea. Adica n-am mai avut nici o iluzie ca nu-s nebun.

Urmaresc aceleasi lucru de la inceputuri. Uite, Elena Est are si niste teorii in directia asta. Una dintre ele e ca incerc sa evadez, sa-mi construiesc eu spatiul. Pana la urma toti vrem sa evadam, toti vrem libertate, vrem in partea cealalta, unde suntem fericiti, unde eram fericiti. Si tot Elena ma banuieste ca, inconstient, tot caut sa-mi fac constructul prin care sa scap, ca am tot felul de layere cu semnificatii. Deci pictura cu praf era pictura cu praf, era praful strans din locul ala. Cu visul ala pictam o anume bucata de realitate cu ADN-ul ei propriu. Praful iti dadea marturie si despre nivelul de coruptie politica. 

Spuneati ca lucrarile dvs sunt scrisori cu destinatarul foarte bine cunoscut. Pentru noua expozitie despre autoportret, cine e destinatarul?

Portret, autoportret. E un soi de peisaj al relatiei intre doi oameni si din momentul asta e un soi de incercare, de recuperare si de pastrare a bucatii asteia de timp. Timpul, momentul asta dintre noi doi, in care se intampla sa ma uit, sa vorbesc, ori vad niste chestii, volume, ori mi se mai si intampla diverse lucruri. Spre exemplu, cand vad o imagine, ii simt mirosul. Daca sunt intr-o masina care merge cu 200 de kilometri pe ora pe autostrada si vad un zarzar inflorit sau un caine mort, le simt mirosul. Am eu niste cartiere unde am fost si mi-a placut. Sa zicem Chinatown, in New York. Si cand vad filme cu unii care se fugaresc, se impusca, se bat pe acolo, prin spate, prin tomberoanele restaurantelor, simt mirosul ala din spate, de la restaurante, de la tomberoane.

Momentul asta o sa ramana peste 25 de mii de ani, ca ai desenat in momentul asta si ca ai incercat sa fii martor si sa existi in momentul asta. 

Pentru cele 250 de lucrari expuse, ce vedeti prin ele si nu s-ar fi putut vedea printr-un portret clasic? Pare o schimbare de directie portretele si cu performance-ul de anul trecut din noiembrie, inclusiv de materialitate.

Este pictura pe panouri cu haine luate de la prieteni. Toate hainele au o poveste. Multe povesti nu le stiu, dar deja e un layer incarcat. La fel cum era praful, un layer incarcat cu o poveste, cu istoriile lui peste care mai veneam si eu pe deasupra si mai pictam ceva. Dar el era deja incarcat, tu vedeai o densitate mai mare, de aia erau si cuminti picturile. Ce poante sa mai faci daca ai folosit maxim de densitate? 

Acum am folosit un panou de lemn luat de la mobila, nu e chiar de la cineva de acasa dar nici nu e o panza normala. Dupa care sunt niste haine care au o poveste. Deci am deja doua layere si inca un layer de desen care poate sa fie unul, una, eu, o relatie. Nu stii, dar e ceva. Deci am trei layere de semnificatie puse si prima data zici ca sunt volume cu culoare. Folosesc un soi de conglomerate de povesti suprapuse, puse impreuna. 

V-ati format alaturi de o generatie de critici si istorici de arta care v-a recunoscut si incurajat: Adrian Guta, Ruxandra Balaci si Mihai Oroveanu. Cum v-a influentat sau hranit aceste puncte de contact si de sprijin, pe alocuri? 

Un exemplu care-mi vine este Silviu Padurariu, care nu era nici exagerat de tinerel, insa era nou aparut pe scena. A aparut candva, la 20 de ani dupa ce am debutat eu. Suntem relativ apropiati de varsta, cu o generatie mai tanara, dar oricum stie bancuri cu Ceausescu. Si din astfel de relatii cu oamenii ies starile. 

Cu Adrian Guta mi-a iesit o lucrare, cand eram student. Mi-a dat sa fac o lucrare scrisa, un eseu dintr-o lista de subiecte. Eu mi-am ales sa fac despre pictura abstracta si Kandinsky pentru ca am prins o gramada de literatura despre Kandinsky. El, de fapt, n-a pictat abstract ca rezultat al unor cercetari vizuale si picturale, ci din cauza ca era membru al miscarii teozofice si era alta discutie. si a trebuit sa citesc Madame Blavatsky, Rudolf Steiner si asa si dintr-o data mi-am dat seama ca imi trebuie vreo zece ani sa scriu despre Kandinsky. Si i-am spus lui Guta ca n-am putut sa fac nimic. Dar dupa ce intarziasem deja, mi-a cerut eseul, eu am zis ca dau o bere. El a spus: bine, dar dai la toata grupa. Si mi-am dat toata bursa, am platit bere pentru toata grupa desi stiam ca n-o sa fac niciun eseu. 

Data viitoare, am gasit pe la gunoi o radiografie cu un bazin cu oasele de la bazin ale unei femei, era un soi de violet, cu nuante de turcoaz deschis. Am luat vata cu acetona si am mai dizolvat. Si am facut ca un desen, ca si cum ar fi iesit din radiografie, dar se transforma intr-un saxofon. Si am facut si acte false, cum ca studentul Nicolae Comanescu a fost bolnav, i s-a transformat bazinul in saxofon si nu poate sa scrie nimic despre Kandinsky in starea de saxofon. Ma duc cu lucrarea impachetata frumos, cu stampile falsificate, cu tot ce trebuie. Iar Guta se incrunta, apoi se insenineaza si apoi spune: lucrarea asta mi-o lasi mie. 

De ce ati ales termenul de „ecografii” pentru cele peste 250 de lucrari?

Pentru ca nu trebuie sa te astepti la ceva realist, la pictura realista. Pentru ca era ceva inefabil si pentru ca o ecografie surprinde realitatea de sub realitate, structura de functionare, o anumita schema de functionare a realitatii si mi s-a parut ca functioneaza ca metafora. Sunt o gramada de lucruri si despre mine. Toate sunt marturii despre ce am trait, despre toate clipele din noiembrie. 

Expozitia vine la 25 de ani de la incheierea gruparii Rostopasca. Cum se integreaza explorarea materialelor textile in aceasta arhiva sociala pe care o creati?

Performance-ul a inceput in asociere cu un proiect al unei asociatii culturale care facea un musical despre Rostopasca, compus de Alex Tocilescu. Era ca un fel de reluare a primei actiuni Rostopasca, cand am stat 24 de ore si am facut concurs de pictura: cine picteaza cel mai mult? Ne-am asezat vreo 6 oameni fata in fata si ne-am facut portrete si altele 24 de ore, a fost plin, a fost lume ca la nunta. Apoi, singurul plan a fost sa facem un vernisaj la doua luni. Si timp de trei ani n-am avut Paste, n-am avut Revelion, n-am avut timp sa facem gripa, n-am facut nimic. 12 ore pe zi, timp de trei ani am pictat pana am facut muschi. Si cand Asociatia Heart Casa Kerim a inceput sa ne povesteasca despre proiectul cu musicalul Rostopasca, ne-au spus si ca o sa avem niste performance-uri de facut, asa cum e in proiectele AFCN. Au facut spectacol, un documentar de doua ore ca un film de cinema, podcasturi, performance-uri cu mine, Gorzo, Alina Pentac si Angela Bontas. Eu am facut un performance care trebuia sa dureze doua zile si a durat din noiembrie pana acum. Teoretic, se termina cu expozitia asta. Practic, nu stiu pentru ca deja incep sa fac portrete si se transforma in alta chestie, intr-un soi de serie a la long numita Autoportret care nu stiu cand se va termina.

Cum ati ales tocmai acum materialul textil si „suporturile gasite” pentru a marca acest moment?

Am inceput in 2020, cu o expozitie numita „Marea schema generala a tuturor lucrurilor” cand am folosit desene pe harti suprapuse. Acolo am avut prima data un pat sezlong de lemn, pe care l-am facut plan, l-am prins in suruburi, l-am blocat si l-am acoperit cu haine. Patul era de la Silviu Padurariu si l-am acoperit cu hanorace si haine de la mine si de la cativa prieteni. A fost prima lucrare din serie si mi se parea satisfacator ca avea multe layere de semnificatii. Si de atunci am inceput sa lucrez din ce in ce mai mult cu haine. A culminat cu o instalatie facuta in atelierul meu unde e curatoare tot Elena Est si e facuta, de fapt, cumva cu ea. Are culoare, are volum, are densitate, are povestea ei pentru ca sunt hainele cuiva, au vointa lor proprie, nu le pui cum vrei tu, au o stare a lor, o putere asupra unei matrici invizibile din creierul tau. Si nu poti sa le fortezi.

Nu sunt ca o panza, ele vin deja incarcate.

Vin si la nivel vizual, cu poveste vazuta si traita. 

Performance-ul din noiembrie 2025 a fost un maraton de 12 ore pe zi. Dincolo de arta, cum ati gestionat efortul fizic si psihic de a fi in contact permanent cu atat de multi oameni?

Nu e deloc usor. Dar sunt obisnuit cu efortul. Si parca fac efortul mai greu dar problema e ca nu mai vad bine. Iar contactul cu oamenii, de fiecare data cand fac expozitie, fac pe mine de frica. Mi-e frica, ma simt dezbracat si ma simt nepregatit. Dar, de fapt, pregatit sunt, am antrenament vechi. 

Cum e sa va vedeti propriul parcurs si „disperarea” anilor ’90 pe scena, in spectacolul despre Rostopasca? Va recunoasteti in personajul Comanescu de acolo?

Te ajuta sa te detasezi pentru ca e dementa, marca Tocilescu. Am atelierul in strada Parfumului, langa Casa Kerim si cateodata lucrez pana tarziu, am o camaruta in pod si mai dorm acolo. Casa aia are o crapatura, prin ea te uiti in curte la Casa Kerim si se aude tot timpul ce vorbesti. Dimineata, cand ma duceam la toaleta sa citesc Facebookul, de multe ori ii auzeam ca au inceput ceva. Stiam doar ca au luat aprobarea pentru proiect si ca urmeaza sa inceapa repetitiile pentru Rostopasca, nu stiam si ca au inceput. Pe la 9 dimineata, aud niste racnete, cantece animalice. Si ma intrebam: mai, astia noaptea tarziu inteleg ca beau dar si dimineata? Le-a dat cineva de baut, ce au? Ca nu au facut niciodata in halul asta. Uitasem sa fac legatura cu repetitiile. 

In perioada aia aveam o depresie crunta, treceam in revista in cate feluri este viata de rahat si aveam ganduri negre, negre. Si in timp ce faceam asta, ii aud pe aia cantand „Comanescu” in strofe, apoi aud „Comanescu Nicolae, omul cu galeti de c.…e”. Si in timp ce eram adancit in cea mai crunta depresie, cu lucruri care nu ieseau bine, ii aud pe ei cum aproape ca ma striga. Si chestia asta m-a sculat din morti, am simtit cum m-au trezit la viata. 

Este un spectacol atat de energic si este o solutie ingenioasa pentru cum ai putea sa explici istoria artei sub forma de divertisment. Cat de aproape este de realitatea traita?

Alex Tocilescu a trait atunci si stie cum umblam in aceleasi cluburi. Am fost cand s-a facut clubul Web, am fost „investitori” la aceleasi cluburi, ne-am pierdut banii acolo. Si spectacolul are ceva din atmosfera din vremea aia. Are si chestii care nu sunt reale. Insa noi aia eram: tineri, descreierati, plini de energie, fara frica. Cred ca asta a reusit sa prinda cel mai bine: ca n-aveam frica de nimic. Actorii sunt foarte buni, reusesc sa transpuna povestea intr-un musical hip-hop, transgreseaza totul si reusesc sa arate, cumva, ce am facut noi.

Am o declaratie intriganta a dvs: „Trebuie sa raspund la ceva, inclusiv cand ma enervez”. Mai este „enervarea” motorul principal al creatiei sau pictati dintr-o zona de liniste?

Acum nu mai e. Nici atunci nu era enervare pura, pur si simplu era modul meu de a reactiona. Obisnuiesc si acum sa reactionez, sa fac, sa vad lucruri, sa vad ce se intampla, plus ca ma prind repede de minciuni, vad minciuna peste tot, mai ales in continut. Si asta e un motiv pentru care reactionez. Vad minciuna in oameni, in tonul vocii, reactionez in forul meu interior, iau atitudine si ma gandesc ce sa fac.

Mai vad si firele din spate. Marea schema generala a tuturor lucrurilor. Mai intru si in contemplatie, e un soi de amestec totodata dinamic si static, dar nu mai e exploziv ca inainte. E mai mult cu interiorul. Aveam eu o pictura acum 15 ani, pe care o am scris: Linistea interioara, bucuria orisicui. Si era vorba despre linistea interioara. Evident ca aveam o atitudine cinica si circumspecta fata de obtinere a linistii interioare. Si acum sunt departe de linistea interioara. Dar stiu sigur ca exista si ca o poti gasi.

Si legat de aceasta „Mare Schema” a lucrurilor, ati ajuns la o concluzie despre cum se leaga toate in atelier — de la praful din Bucuresti la Moara lui Assan sau amintirile din Vama Veche? 

Una din temele de care sunt din ce in ce mai constient este ca de multe ori sunt iluzii. De multe ori, e fascinatia fata de artist, fata de atelier, ca putem sa venim sa vedem atelierul cutare, ca dai de baut in atelier. Artistul vinde iluzia ca el sta intr-un loc unde e libertate sau ca ceva o spartura din sistem. Si vinde iluzia ca exista evadarea, chiar daca el a platit sau n-a platit gazul acasa.

Un sofer de taxi care ne-a luat aseara, noi munceam de dimineata pana la doua noaptea. Am luat din atelier niste sticle de vin si niste pahare si am pus pahare cu picior de cristal cu vin. Iar soferul care ne ajuta la taxi, ne-a spus: pe voi va doare undeva, stati toata ziua si beti si va distrati. Doamne, de ce n-am facut eu arta, ma?

Cum va raportati la generatia de artisti emergenti, cum interactionati cu ei?

Am mai stat de vorba cu unii, cu altii si ma surprind ca mi-ar fi placut sa fiu profesor la Academia de Arte sau cum se zice acum. Am avut grija cand eram student sa ard toate corabiile, n-am facut cursuri de pedagogie, ca nu cumva sa ma sileasca destinul vreodata sa ma fac profesor si sa n-am nicio posibilitate. Daca cumva am nevoie de bani, m-am dus. Am facut imobiliare, am facut orice altceva, dar cat timp n-am facut bani din pictura, n-am lucrat in zone conexe niciodata. Am facut bisnita cu carti in fata la Universitate, am facut imobiliare cu terenuri agricole si pe langa lacuri. Solutii de nisa, prin 2004, 2008, dupa Bienala.

Ati lucrat mult cu materialele dure pe care le treceati prin rasnita de cafea pentru a le macina si include in pigmenti. V-ati creat un ritual si pentru lucrul cu materialele textile, cum le imblanziti?

Am avut vreo 20-30 de rasnite stricate. Cu cat e mai fin, cu atat e culoarea mai buna, cu cat e mai marunt tocata si cenusa, cu cat e mai fina, cu atat mai dens si mai frumos. Cu textilele, vezi in expozitie ca sunt 3-4 micro stiluri, unele lucrari de la inceput, de la mijloc si de la sfarsit si m-am adaptat la ce trebuia. E alt limbaj, lucrez cu volumul, imi da o satisfactie, este colorat. Cand te uiti la culoare in materie, in profunzime, nu e ca o vopsea de gard pe care o pui ca o coaja pe deasupra. E o materie pe care o folosesti, se misca, are volum si inca mai am de descoperit. Pe de alta parte, incepe sa mi se arate iar pictura in acrilic pe panza, e posibil sa reiau. 

Oglindirea  a fost mereu prezenta in lucrarile dvs, oglinda orasului, acumularea, coruptia, sistemul haotic, peisajul. Iar acum ati ajuns la portret si la autoportret. Curatorii expozitiei spun ca, de fapt, va realizati propriul autoportret in timp ce modelul va pozeaza. Simtiti si dvs. aceasta oglindire sau e doar o metoda de a aduna cat mai multe „urme” ale intalnirilor?

E o chestie dinamica si captivanta, in trecut venea dintr-un soi de expunerea mea la contraste, la contradictii, de la linii la idei, de la faptul ca trebuie sa ai tot timpul o contradictie. Dar iti da o anumita viteza, iti da o anumita stare de agregare. si sta cumva lucrarea daca are orice decupaj din realitate. Surprinde o serie uriasa de contradictii ca nu e nimic paralel si calm. Intru in contemplatie si, cand ies, ma resimt ca si cum am iesit dintr-o actiune ampla si satisfacatoare. 

La fel cum sunt si hainele astea, pe volumele lor nu prea merge decat desen de linie. Daca ar fi fost intinsa haina perfecta, ar fi mers si niste pete si o sa vezi diferenta in expozitie. Am inceput cu haine intinse pe cartoane si asezate perfect. si atunci tusa si culoarea au venit altfel. 

Care este lucrul sau momentul din trecut care credeti ca v-a format cel mai mult nervul de artist?

Era prin 80 si ceva, cand mi-au cazut in mana niste cataloage de tuculescu. Ala e momentul cand m-am format ca pictor. Am capacitatea sa fac obsesii si sa stau cateva saptamani sa ma uit ca tampitul incontinuu la ceva. Era un mai-iunie plin de verdeata in curtea din Pitesti, verdeata de toate felurile, flori, bogatie.  Maica-mea scosese o patura mare de pat, un macat rosu si stralucea in soare, pe un fond verde. Era contrastul maxim, dar era si natura. si atunci am simtit cum coboara din cer si se umple de culoare totul. Culoarea aia pentru prima data se coloreaza pentru mine, dupa ce statusem o saptamana cu ochii in tuculescu, iesisem pe-afara, dar nu vazusem nimic. si la un moment dat iesisem din tuculescu si am simtit ca se umple de culoare realitatea. 

Dar a fost de fapt al doilea pas de culoare. Am mai avut unul pe la sapte ani, cand eram pe la tara. Ne-am dus la caminul cultural, ne-am uitat de cateva ori la acelasi film cu Sandokan si la un moment dat ma prind eu ca in film, in proiectia din film, cerul era albastru. si atunci am realizat prima data ca cerul e albastru si am iesit afara sa vad ca mie nu mi se paruse niciodata ca e de nicio culoare. si de atunci, daca urmaresti ceva ca chestie exterioara a picturii mele, nu ma las pana nu mi se pare ca incepe sa zbarnaie. Are un zbarnait anume pe care il simt eu in brate, o vibratie anume, ca si atunci cand am vazut ca se umple realitatea de culoare. Atunci m-am format ca pictor.

Mai e ceva in Bucurestiul de azi care sa va revolte suficient cat sa vreti sa-l „rezolvati” prin arta, sau acum miza e strict in cautarea umana?

Cand au inceput razboiul din Ucraina, m-am dus in Resita si am facut o instalatie. Am inconjurat un monument cu saci cu nisip, mi s-a parut o metafora foarte tare. intr-o tara in care nu e razboi si bombardamente, sa te comporti ca si cum ar fi bombardamente, mi s-a parut ca e foarte puternic. Dar s-a enervat multa lume, era sa mananc bataie pe strada, multi m-au intrebat de ce ati facut asa cand au fost bombardati sarbii de americani. Dar acuma plangeti de dragul ucrainenilor ca sunt bombardati de rusi cu tot felul de prostii. M-am cam obisnuit. Probabil ca pe masura ce e mai putin fatisa, reactia mea sociala e probabil din cauza ca imi pierd iluziile. Inainte aveam iluzii ca o sa fie bine si. Eram. Indignarea era uriasa cand era rau, cand putea sa fie bine si urma sa fie bine. Dar acum cred ca incep sa imi pierd iluziile si incep sa ma gandesc ca intotdeauna o sa fie rau.

Si in aceasta cheie, cat de important mai este umorul, cat de important este sa nu ne luam prea in serios, chiar si atunci cand facem arta?

inca il mai vad. inca mai apare. Ma acompaniaza in continuare cumva, posibil sa apara tuse mai dramatice. E posibil sa apara tuse si cinice. Nici asta nu ma paraseste niciodata.

Care e marea schema a tuturor lucrurilor?

Marea schema e ca incep sa descifrez ca exista multe discursuri suprapuse, multe layere de semnificatie si acolo unde nu vezi, incepi sa le vezi. Ca totul pare si dramatic, si contemplativ totodata. Totul are si aroma de viata si de moarte. In instalatia din atelier, pe care te chem sa o vezi, sunt desene cu scene erotice porno sau batai de strada, demonstratii pentru Rosia Montana sau altele. si cumva e la limita cu desenul abstract, dar cumva mi se pare ca au aceleasi, acelasi dramatism si cumva aceeasi miscare.

Daca ar fi sa va multumiti pentru ceva, sa va fiti recunoscator pentru ceva, pentru ce v-ati multumi?

Pentru ca aleg intotdeauna tendinta asta catre libertate prin arta, apoi prin pictura, prin Rostopasca. Pana la urma e si o alegere de viata. De multe ori ma vad si-ntr-un colt pe care mi l-am ales, probabil involuntar. Dar, spre exemplu, cateodata ma felicit ca n-am probleme de-astea. Foarte multi sunt ingrijorati ca nu o sa mai valoreze pensiile atat de mult ca in trecut. Eu sunt in zona in care nu o sa am nicio pensie niciodata. Nu ma ingrijoreaza viitorul, nici ca sunt fluctuatii pe piata, nici ca vine AI-ul. Eu nu-l vad venind pe drumul meu si luandu-mi nimic. Aparitia fotografiei a dat pictura abstracta si s-a imbogatit lumea, desi ziceau ca o sa moara pictura. Pictura a mai murit de vreo 26 de ori.

Ar fi interesant daca ne-am gandi mai mult la momentele de criza ca sanse pentru a gasi ceva nou, nu?

Exact, care-s oportunitatile? Daca ne ia ceva, o sa ne ia ceva superficial. Pe mine, care nu stiu ce-o sa pictez maine, cum o sa ma gaseasca algoritmul?

Aveti un sfat pentru tinerii artisti?

Sa nu minta si sa nu le fie frica. Mie nu mi-e frica.

Ce este pentru dumneavoastra arta?

E o forma de exercitiu al libertatii, e o forma de trai, e o forma de existenta. E o forma de supunere, de recunoastere a adevarului, de spunere a adevarului, de a trai in adevar si in energie. E un loc de putere, e locul in care te prinzi de marea schema generala a tuturor lucrurilor.