Actor, muzician, compozitor si producator, Tudor Chirila revine pe marile ecrane cu un rol inedit in filmul „Kizim”, regizat de Radu Potcoava dupa scenariul lui Elias Ferchin.
Absolvent UNATC, Tudor a debutat pe scena in anii 90 si are in portofoliu numeroase roluri in spectacole de teatru, scurtmetraje si lungmetraje romanesti si straine. Este angajat al Teatrului de Comedie Bucuresti.

In 2004 a fost cel mai tanar actor care obtinea un premiu UNITER (pentru rolul lui Malvolio din „A douasprezecea noapte” de William Shakespeare, in regia lui Gelu Colceag).
Printre cele mai cunoscute filme in care a jucat se numara „Legaturi bolnavicioase” (r. Tudor Giurgiu), „Milionari de weekend” (r. Catalin Saizescu), „Live” (r. Vlad Paunescu), „The Protégé” (r. Martin Campbell).
La peste 20 de ani de la lansarea filmului „Milionari de weekend”, regizat de Catalin Saizescu, apare in „Kizim” in rolul lui Adi, tatal adolescentului Tudor (interpretat de Matei Saizescu) si al lui Mihai (rol interpretat de trapperul Amuly, aflat la debut in cinema).
Filmul care va ajunge in cinematografe din 24 februarie, distribuit de Forum Film, urmareste o intamplare a carei protagonista este Selda (Meryem Yeliz Mustafa), o adolescenta dintr-o familie de tatari, care fuge intr-o noapte in Vama Veche cu prietenii, si dupa o intamplare cutremuratoare pentru toti, dar pe care n-o poate impartasi parintilor ei foarte autoritari, pleaca de acasa.

Filmul urmareste o adolescenta prinsa intre libertate si traditie; cum se reflecta aceste tensiuni in personajul lui Adi, din perspectiva ta personala ca actor, completata de experienta de la Vocea Romaniei?
Din punctul meu de vedere, libertatea nu exclude traditia. Dar adesea tocmai in numele traditiei se ingradesc libertati cum ar fi in cazul Seldei libertatea sentimentala.
Atunci cand o comunitate care nu vrea sa-si piarda identitatea apeleaza la resorturi atat de categorice, interzicand individului propriile alegeri, risca tocmai pierderea identitatii.
Daca nu vorbim despre iubire, in familie, in comunitate, iar iubirea devine un subiect tabu, mai ales in perioada adolescentei, cand tinerii vor sa cunoasca iubirea, au intrebari, vor sa inteleaga si sa vorbeasca despre asta, le limitam, de fapt, libertatea de cunoastere, de alegere.

Astfel, cele doua situatii contribuie la conflicte si pot genera probleme majore.
Nu as generaliza spunand ca „traditia versus libertatea” (una din temele filmului, specifica unei situatii individuale)  este o situatie comuna, aplicabila absolut tuturor adolescentilor, fiindca nu stiu daca sunt atat de multi astfel de adolescenti in comunitati care impun anumite restrictii precum cele din situatia fictionalizata in „Kizim”.
Insa, filmul mai expune un conflict, cel generational, care exista si persista in Romania, si probabil peste tot in lume. Si simt ca in Romania, acest conflict este mult mai accentuat de situatia noastra, in general.
Multi parinti au fost fortati sa plece si sa munceasca in strainatate, multi copii au fost crescuti de bunici. De cele mai multe ori scoala esueaza in zona rurala si, din pacate, exista in continuare o diferenta foarte mare intre rural si urban din toate punctele de vedere. Avem in continuare un sistem de educatie carpit. Acestea sunt doar cateva dintre probleme. Sunt multi factori care contribuie la perpetuarea unui astfel de conflict generational.

Atat temele specifice, cat si cele generale, intalnite in Kizim”, coexista atat in film, cat si in societate.
Filmul „Kizim” pune accentul pe familie, cum se intampla si in Romania, in general. Si arata ca atunci cand baza se pune doar pe familie, cand toata responsabilitatea se transfera acolo, unde deseori nu exista sprijin, nu exista o comunicare deschisa intre parinti si adolescenti, vedem o multime de probleme. Am vazut cu totii pana acum efectele lipsei de sprijin, de educatie: cazuri de copii nefericiti, cu familii destramate, si multe alte exemple. Intr-o societate chiar nu poti pune toate ouale intr-un singur cos.
In ce priveste experienta de la Vocea Romaniei, copiii care vin aici cu incredere in ei sunt copiii sustinuti de familiile lor. Dincolo de talent, este foarte importanta increderea. Si este important ca increderea sa vina de la cei care te cresc, de la cei dragi. Eu incerc sa le insuflu incredere. E o tema care merita discutata separat, pe indelete.

Ce te-a atras cel mai mult la rolul lui Adi cand ai citit scenariul si ti s-a parut ca iti vorbeste direct, ca actor si ca barbat ajuns la varsta lui, aproape?
La Adi m-a atras, in primul rand, profilul lui, este un tip de personaj pe care eu nu l-am mai jucat. M-a atras umorul lui Adi, faptul ca este un personaj care nu se ia atat de tare in serios. E un gamer la 45+, un tip relaxat. Iar faptul ca se joaca pe calculator la aceasta varsta mi se pare o forma de tinerete care spune ceva despre el si despre felul proaspat in care vede si isi traieste viata.

Adi este descris ca un tata modern, care a creat o relatie de incredere si respect cu fiul, e la zi cu tehnologia. Cum e, din perspectiva ta de parinte, personajul tau?
Ideea ca Adi ii da incredere baiatului lui, ca merge pana la capat cu convingerea lui, ca are incredere in bazele pe care le-a pus in aceasta relatie imi place foarte mult. Pana la urma, copilul face ce face orice copil, ba chiar sunt alti adolescenti care fac lucruri cu mult mai grave si periculoase. De aceea Adi tinde sa priveasca initial cu condescendenta situatia despre care afla de la parintii unei fete, fiindca are incredere atat in copilul lui cat si in ce-a facut pana atunci pentru relatia lor. Comportamentul lui e mai greu de aplicat in viata de zi cu zi, dar faptul ca acest personaj e construit astfel e un punct foarte bun in scenariu.
Ce stereotipuri poarta dupa el Adi si ce crezi ca lipseste din relatia tata-fiu, daca lipseste ceva?
Adi e un tata destul de modern, nu-si umileste si nu-si bate copilul, nu face abuz de pozitia de autoritate fata de el. Sigur ca-i lipseste un soi de intelegere profunda a vietii care transpare la un moment dat, cand se dovedeste putin intolerant fata de familia fetei (un cuplu de tatari care-i apare la usa). Fiindca nimeni nu e perfect. Am invatat, in toti anii astia, ca tatal perfect nu exista si ca drumul spre iad e pavat cu bune intentii. Adi e un personaj al carui singur mare defect poate fi acela ca pare sa transfere toata responsabilitatea si baza catre sotia lui.

Te-ai inspirat din modele reale? Cum ai lucrat cu regizorul Radu Potcoava pentru a completa imaginea lui Adi?
Adi era un personaj destul de clar si evident din scenariu, care m-a fascinat de prima data. Nu m-am inspirat din modele reale sau din anumite tipare.

Elias Ferchin a facut o treaba foarte buna cu scenariul, mai ales la capitolul dialoguri. Prin urmare, la personajul meu n-a fost nevoie de o zona de cautare si cercetare de personaj de tip Lee Strasberg.
Am lucrat foarte bine cu regizorul Radu Potcoava, am discutat de mai mult ori despre ce trebuie facut si cum ar trebui sa fie redat acest personaj.
Fiind un proiect la care s-au schimbat multe pe platoul de filmare si am avut repetitii care s-au intamplat chiar acolo, cred ca experienta m-a ajutat sa ma adaptez.
Mi-a placut sa fac parte din acest proiect in care, pe durata filmarilor, s-a legat o prietenie speciala intre toti membrii echipei.

Personajul tau pare sa lase mare parte din responsabilitati in seama sotiei; cum ai conturat, impreuna cu partenera ta de pe ecran, Judith State, dinamica acestui cuplu?

Imi place mult Judith State, imi place felul ei maiestuos, este o actrita cu o prezenta ce impune eleganta. Iar partea asta mai „apucata” a mea a mers foarte bine cu linistea ei.
Am incercat, de fapt, sa ma folosesc de linistea lui Judith ca sa „ma agit” mai mult pe margine, cand era cazul.
Personajul tau pare inca interesat de tehnologie, pasionat de jocuri video. Cum s-a schimbat relatia ta cu jocurile video din adolescenta pana acum? Ce joci in prezent? Joci vreun anume joc cu copiii tai?

Eu sunt din generatia care n-a avut acces din prima la jocuri video. Noi am debutat cu un calculator HC85, apoi cu Sinclair 128, apoi cu Commodore 64 si tot asa. Au ajuns apoi pe la noi calculatoarele 286, 386, 486 Pentium, dupa care au venit procesoarele Intel si am ajuns la vremurile in care Apple si-a facut propriul procesor si asistam la o lupta mare pe viteza de calcul.
In ce ma priveste, am inceput cu niste jocuri simple 2D. „LoadRunner” a fost  jocul meu preferat multa vreme, in adolescenta, il jucam la calculatorul unor copii din bloc unde ne duceam mai multi si stateam peste ei si familia lor, de dimineata pana seara.
Dupa care au venit anii 2000 si  „StarCraft”, pe care l-am jucat foarte mult. Am jucat mult si „Counter-Strike”. Chiar cand am lansat „Am sa ma-ntorc barbat”, am intarziat din cauza serverelor de CS. Am avut apoi o pauza destul de mare de la jocurile video.
Am revenit la jocuri de strategie, am jucat „Europa Universalis”, dar n-am fost foarte bun la asta, asa ca am ales FIFA si apoi FC24, 25, 26, practic joc fostul FIFA acum.
Asa ca, din acest punct de vedere, personajul Adi mi-a fost destul de familiar.

Cum percepi ca actor, astfel de roluri de tata? Ai un anume mesaj pentru generatia ta de parinti?

Cred ca unul din cele mai importante si puternice mesaje ale filmului este acela ca putem sa crestem niste oameni buni daca le dam incredere in adolescenta, si ca lucrurile pot sa degenereze daca suntem doar niste eterni politisti si ratam dialogul cu ei.
Dupa vizionarea filmului, am ramas impresionat de energia si talentul tinerilor actori (Yeliz, Matei, Milan, Luca, Anastasia), o generatie foarte misto, copii care nu s-au pregatit pentru actorie, sunt marea lor majoritate la debut, si au facut roluri bune. Si ei pot sa reprezinte un astfel de mesaj, al unei generatii care are nevoie de sprijin si incredere.

Te regasesti, in vreun fel, in acest film, ca tata?

E destul de devreme sa spun daca ma regasesc in filmul „Kizim” sau nu, eu sper sa nu ma regasesc decat ca personajul Adi, in ce priveste modul sau de comunicare cu baietii lui si increderea pe care le-o acorda.

Ce ne lipseste din dialogul adolescent – parinte?
In primul rand, lipsesc discutiile profunde, sincere, despre viata, iubire, educatie sexuala. Cred ca educatia sexuala trebuie sa se faca sau sa inceapa in familie, in sensul ca e mai bine sa vina din familie, decat de la anturaj, ca atunci vine trunchiat si distorsionat. 

Fac parte dintr-o generatie care a crescut cu multe tabuuri, iar subiectul educatie sexuala in sine era ceva tabu. Cei mari le povesteau celor mici diverse lucruri si faceau ca experienta sa para si mai inspaimantatoare, cel putin in ce priveste prima iubire, prima experienta sexuala. Totul era si se facea „din auzite”. Iar lipsa de educatie si convingerile perpetuate „din auzite” sunt lucruri care te pot marca o viata intreaga si care iti pot marca sexualitatea, pana la urma. Probabil ca daca s-ar fi vorbit mai mult cu noi, n-am fi fost o generatie asa de speriata, „stricata”, influentata de cei mai mari.
Poate ca daca am fi avut, pe bune, educatie sexuala in familie si apoi in scoala, n-am fi ajuns in situatia in care inca, in ziua de azi, sa fie atat de multe sarcini nedorite fiindca nu prea se foloseste prezervativul.
In ziua de azi, putem preveni o multime de boli, prin educatie si informare corecta si responsabila. Dar inca se ignora controalele, vaccinul anti-HPV nu prea se face, politicile publice ignora un domeniu foarte important atat fizic, cat si psihic, iar copiii ar trebui sa stie despre toate aceste lucruri si sa aiba parte de o educatie sanatoasa. Responsabilitatea le apartine in egala masura parintilor si reprezentantilor statului.

Cum ti-ai dori sa arate anul asta pentru tine si colegii din cultura si cinematografia romana?
Mi-as dori sa avem un an (si nu doar un an) cu un buget mai pare pentru cultura romana, in general.
De asemenea, mi-as dori sa avem un ministru mai responsabil, nu unul care dovedeste ca nu pare sa iubeasca cultura intr-un mod profund si nici ca ar avea o agenda care sa se suprapuna pe interesele oamenilor din cultura. Spun asta cu responsabilitate, fiindca am incercat sa lupt impotriva unor modificari toxice la legea drepturilor de autor, urmaresc ce s-a intamplat cu concursul de la Teatrul National „I.L. Caragiale” Bucuresti si cu cele din institutiile de cultura, cu situatia de la Institutul National al Patrimoniului, si asta nu mi se pare o agenda benefica sectorului cultural.
As vrea sa avem cu totii un an mai linistit, cu oameni mult mai responsabili in pozitii decizionale si nu numai.

Unde te revedem anul acesta?
Am pus deja in vanzare biletele pentru concertul nostru mare de la Arenele Romane (Vama 20 de ani), iar cine urmareste paginile de social media ale trupei Vama poate afla mai multe.
De asemenea, va invit la teatru.

Daca ar fi sa-ti multumesti pentru ceva anume care te-a ajutat pana acum, pentru ce ti-ai multumi? Dar celor din jur?

As multumi tuturor intalnirilor pe care le-am avut si tuturor oamenilor care m-au luat asa cum sunt, cu toate defectele mele, si cu care am putut sa lucrez frumos si ne-am inteles bine, fiindca asta cred ca m-a impins inainte.