Skip to content

Interviu Tudor Cristian Jurgiu, regizor “Poate mai traiesc si azi”: “Am inceput de la niste experiente personale, la experientele unor prieteni, la povesti care se legau strict de relatie, si tot timpul aparea ideea asteptarilor pe care ni le cream vizavi de relatii”

“Poate mai traiesc si azi”, cel de-al doilea lungmetraj al regizorului Tudor Cristian Jurgiu (care a debutat cu “Cainele japonez”), intra din 28 mai in cinematografele din Romania, distribuit de Transilvania Film.

“Poate mai traiesc si azi” este un film de dragoste cu elemente de basm, si spune povestea Clarei si a lui Vlad, doi tineri aflati intr-o relatie cu probleme de sincronizare. Sedusi de ideea unei iubiri perfecte, ca-n filme si carti, cei doi fac totul ca s-o traiasca pe propria piele.

Rolurile principale sunt interpretate de Nicoleta Hancu si Bogdan Nechifor, doi actori din tanara generatie. Nicoleta Hancu s-a remarcat in 2014, cand a castigat Premiul UNITER pentru cea mai buna actrita in rol secundar (Elmire in spectacolul Tartuffe la Teatrul Metropolis). Printre filmele in care a jucat se numara “Lindenfeld”, “Cateva conversatii despre o fata foarte inalta”, “Marita” si |”Minte-ma frumos in Centrul Vechi”.

Bogdan Nechifor a fost nominalizat in 2015 la Premiul Gopo pentru cel mai bun actor in rol secundar (Arsenie Boca in filmul “Poarta Alba”), aparand recent si in lungmetrajul “Cardinalul”. Cei doi sunt cunoscuti publicului din Bucuresti pentru rolurile de pe scenele teatrelor: Nicoleta Hancu poate fi vazuta la Teatrul Metropolis, Teatrul Dramaturgilor Romani si la Centrul Cultural Lumina, iar Bogdan Nechifor la Teatrul Excelsior si la Unteatru.

Regizorul Tudor Cristian Jurgiu a castigat un premiu in cadrul sectiunii Cinéfondation la Festivalul de la Cannes in 2013 cu scurtmetrajul “In acvariu”. In acelasi an a debutat ca regizor de lungmetraj cu filmul “Cainele japonez”, avandu-i in rolurile principale pe Victor Rebengiuc si pe Serban Pavlu. “Cainele japonez” a intrat in selectia mai multor festivaluri internationale, fiind premiat la Vilnius si Varsovia.

urban.ro a stat de vorba cu regizorul Tudor Cristian Jurgiu inainte de premiera filmului “Poate mai traiesc si azi”.

Care este povestea titlului filmului Poate mai traiesc si azi”?

Titlul filmului este o referinta la finalul unui basm, am evitat-o pe cea mai cunoscuta, “si au trait fericiti pana la adanci batraneti” si am pastrat doar partea a doua, “si poate mai traiesc si azi”. Ideea titlului a aparut foarte devreme, cand am inceput sa scriu filmul, ne-am dorit si sa cream un fel de distanta fata de personaje si sa le plasam mai usor, chiar daca ele traiesc intr-o lume realista, contemporana noua. A existat si dimensiunea asta de basm si poveste, si am incercat din titlu sa setam si acest aspect.

Pentru debutul tau regizoral, in Cainele japonez” ai ales doi dintre actorii foarte cunoscuti publicului, Serban Pavlu si Victor Rebengiuc. In Poate mai traiesc si azi”, Nicoleta Hancu si Bogdan Nechifor joaca rolurile principale, cei doi fiind parte din noua generatie de actori. Cum i-ai descoperit si cand ai stiut ca sunt personajele potrivite pentru filmul tau?

Pentru personaje, am lucrat cu directorul de casting Florentina Bratfanov si ea m-a ajutat cu mai multe propuneri, am avut multe referinte din alte filme, si straine si romanesti si am tot facut probe cautand-o in primul rand pe Clara, personajul principal feminin, pentru ca ea conduce si are initiativa in toata povestea, si dupa ce am ales-o pe ea, am incercat sa gasim un baiat care sa se potriveasca.

La lansarea filmului Cainele japonez”, declarai ca nu l-ai gandit ca fiind un film comercial. Unde se incadreaza Poate mai traiesc si azi”?

Cred ca trebuie sa definim ce inseamna film comercial si film de arta sau de autor, pentru ca si in cazul “Cainele japonez”, a existat o dimensiune comerciala, in sensul in care aveam actori foarte cunoscuti, care sigur au adus public in sala, chiar daca filmul a fost foarte lent si poate era putin dificil de vizionat pentru un spectator obisnuit cu actiunea serialelor, unde totul se intampla mai alert.

Nicoleta si Bogdan sunt actori din generatia tanara, cunscuti publicului din teatru, si m-am gandit foarte mult la cum o sa fie filmul perceput de catre spectatori si cum putem dinamiza anumite scene, cum le putem scoate in evidenta. Am lucrat si cu muzica acum, am incercat sa facem cat mai jucausa povestea.

Filmul este o poveste de dragoste despre iubirea perfecta, din carti si filme. Ce modele de inspiratie ai avut la baza pentru a creiona Poate mai traiesc si azi”?

Scriind la scenariu, am inceput de la niste experiente personale, la experientele unor prieteni, la povesti care se legau strict de relatie, si tot timpul aparea ideea asteptarilor pe care ni le cream vizavi de relatii si care la randul lor ne sunt create de familie, cultura, prieteni, mediul inconjurator. Toate ne creeaza niste asteptari care evident nu prea supravietuiesc intalnirii cu realitatea si asteptam de la celalalt lucruri care poate nu sunt realiste. La un moment dat, am descoeprit niste basme pe care le-am citit si mi s-a parut ca basmele uneori creeaza tipul asta de asteptari si tipologii, sabloane dupa care sa ne luam si care nu stiu daca ne ajuta atat de mult. Pentru mine, era important ca personajul Clarei sa fie un Don Quixote care il vede pe partenerul ei ca un model, nu-l vede asa cum e el, ceea ce duce la faptul ca asteptarile ei sunt inselate si este foarte dezamagita.

M-au interesat foarte mult si basmele culturii occidentale, ca de exemplu cele personificate de Disney, care a luat niste povesti clasice si le-a modificat astfel incat sa deserveasca unor modele si valori ale lor, le-au idealizat si s-a ajuns la toata imaginea printului care vine si salveaza printesa si multe lucruri care nu au nicio treaba cu realitatea.

Care sunt locurile in care ati filmat si cum le-ati ales?

Provocarea a fost sa reusim sa combinam dimensiunea realista a filmului, care se referea pur si simplu la o relatie si dinamica ei psihologica cu o dimensiune de basm putin fantastica, dar nu in sensul exagerat, cu efecte speciale si locuri care nu pot fi identificate. Acesta a fost principalul criteriu cand am ales tot felul de locuri. De exemplu, una dintre secvente are loc la parada de 1 Decembrie, cand cei doi au o discutie despre relatia lor si prin spate trec tancuri si masini speciale de razboi, care e un fel de spectacol absurd. Discutia lor pe fundalul acesta si felul cum ignorau ei toata realitatea din jurul lor mi s-a parut important sa avem genul acesta de combinatie intre lucrurile care se intampla cu adevarat si sunt spontane, dar era o suprapunere care m-a interesat si mi s-a parut ca spune ceva despre relatia lor si lumea din jur.

Cand ai inceput sa scrii scenariul si cat a durat pana a ajuns in cinematograf?

A durat destul de mult, primele secvente le-am scris in 2016, dar atunci erau doar niste fragmente, le notasem doar, si apoi am inceput lucru prin 2017 la scenariu. Dureaza foarte mult sa obtii finantarea proiectului si este o provocare sa ramai entuziasmat intr-un proiect si de forma initiala pentru ca te dezvolti, ai alte experiente, lucrurile se schimba si evident ca trebuie sa modifici continuu. Din punctul meu de vedere, au fost vreo 4-5 filme, iar aceasta varianta a ajuns la spectatori pentru ca asa se intampla, dar in capul meu eu am lucrat la vreo patru filme de fapt.

Care este mesajul pe care ti-l doresti ca publicul sa-l inteleaga dupa vizionarea filmului?

N-as vrea sa conduc spectatorii spre o interpretare anume, tocmai acest aspect mi se pare bogat la un film, ca dupa ce ajunge pe ecrane, o sa capete sensuri pe care eu poate nici nu le-am gandit. Eu nu cred ca a fost neaparat un mesaj sau o concluzie, ci mai degraba mi-am dorit sa ridic niste intrebari si niste probleme si sa plece oamenii gandindu-se la niste lucruri, nu cu o concluzie care sa rezolve lucrurile. Nu este un film care rezolve niste dileme.

Filmul a fost prezentat in premiera mondiala la TIFF in 2020, iar in salile de cinema va rula abia incepand din 28 mai 2021. Cum a fost pentru tine aceasta perioada cu cinematografe inchise si incertitudinea lansarii oficiale a filmului? Cum crezi ca va influenta aceasta pandemie lumea filmului?

A fost frustrant, am tot avut date de lansare a filmului, pentru ca imi doream un fel de closure, am avut doua proiectii la TIFF anul trecut si publicul a primit foarte bine filmul, ne-am bucurat mult, insa ne doream sa avem premiera si in Bucuresti, unde am tot amanat.

Legat de cinema, am dus dorul proiectiilor la cinema nu neaparat pentru vizionarea filmului pe un ecran mare, ci mai degraba pentru a fi cu un alt grup de oameni, este o dimensiune foarte importanta a mersului la cinema. Cand vezi filmul impreuna cu alti oameni este o altfel de energie.  

Cum crezi ca va fi viata ta de profesor si regizor dupa ce se vor ridica toate restrictiile impuse de pandemie?

Deja incepe sa arate cum era inainte, noi ne-am intors la universitate si facem cursurile in sala, insa mai sunt studenti care prefera sa intre online. Cred ca toata lumea este dornica sa se intalneasca fata in fata chiar daca este o doza de anxietate dupa o perioada atat de lunga de izolare. Ca regizor, am lucrat in perioada asta, am scris un alt scenariu pe care vreau sa mai lucrez si sa demaram lucrurile cat mai repede.

Cu ce ramai la nivel emotional din toata aceasta perioada de izolare? 

Cred e o doza de stanjeneala si anxietate legata de intalnirile cu alti oameni, e un fel de readaptate la genul acesta de socializare cum este o premiera de film. Si mai departe de asta, am ramas cu un fel de introspectie pe care am practicat-o fiind izolat, a fost ceva fortat. Am avut timp sa ma gandesc la o gramada de lucruri, poate prea mult, dar a existat dimensiunea introspectiva in care m-am gandit mai mult decat de obicei la o gramada de lucruri personale si decizii pe care a trebuit sa le iau.

Daca ar fi sa-ti multumesti tie pentru ceva din ce ai realizat in anii acestia, pentru ce ti-ai fi recunoscator?

Poate pentru perseverenta pentru ca am avut si momente dificile si am continuat sa lucrez. Pentru toate momentele cand mi-am pierdut motivatia, nu stii exact de ce faci lucrurile astea, iti pierzi din entuziasm, si am reusit de fiecare data sa reimprospatez felul in care vad lucrurile ca sa merg mai departe.

Si daca tot vorbim despre recunostinta, vreau sa multumesc echipei cu care am lucrat la film, lui Ancai Tablet, cea care m-a provocat in discutii si cu care am conturat scenariul, lui Tudor Giurgiu pentru increderea acordata scenariului, actorilor pentru dedicatia pe care au avut-o, lui Laurentiu Raducanu, operatorul, care era la primul lui film si a facut o treaba foarte buna si am lucrat foarte bine, monteurilor, lui Dragos Apetri si Alex Popescu.

Citește în continuare