Jennifer Saint a crescut citind mitologia greacă și a fost mereu atrasă de poveștile neștiute ascunse în mituri. După treisprezece ani ca profesoară de limba engleză la liceu, a scris ARIADNE, care povestește legenda lui Tezeu și a Minotaurului din perspectiva Ariadnei – femeia care a făcut ca acest lucru să se întâmple. Jennifer Saint este acum autoare cu normă întreagă și locuiește în Yorkshire, Anglia, împreună cu soțul ei și cei doi copii. Atât ARIADNE, cât și ELEKTRA sunt bestselleruri internationale.

Noua ei carte, Atalanta, a aparut la editura Litera si poate fi cumparata de aici.

1

A venit la mine în pădure după ce au plecat urșii. Ar fi fost o priveliște impunătoare pentru oricine, mai înaltă și mai puternică decât putea fi orice muritoare – deși eu nu știam asta pe vremea aceea –, cu un arc sclipitor în mână, un licăr îndârjit în ochi și o haită de câini de vânătoare la picioare. Însă chiar și așa micuță cum eram, curiozitatea mi-era mai puternică decât teama. Când a întins mâna spre mine, am acceptat-o.

Îmi amintesc când am zărit prima dată dumbrava în care m-a condus, ieșind din pâlcul de chiparoși din spatele ei. Am fost orbită pentru o clipă de lumina aurie ce se reflecta din suprafața scânteietoare a iazului din fața noastră. Am strâns din ochi, i-am deschis din nou și am clipit.

Dincolo de apă, săpată în versantul înclinat al muntelui, era o peșteră largă, presărată cu bolovani mari în fața intrării. Și, așezate pe porțiunile netede ale stâncilor, erau niște femei, nimfe, cum aveam să aflu că se numesc. Aerul fremăta de sporovăielile lor blânde și râsetele lor delicate. Am ridicat privirea la femeia care mă adusese aici, și ea a zâmbit.

Mi-au oferit fructe de pădure, coapte și dulci. Îmi amintesc gustul apei reci și limpezi din care mi-au dat să beau, cât de neîndemânatică eram cu pocalul pe care l-au ținut la gura izvorului pentru mine. În noaptea aceea, nu am dormit lipită de blana călduroasă a urșilor, cu bătăile grele ale inimilor lor bubuindu-mi în urechi, ci pe un pat din piei de animale, iar a doua zi m-am trezit în zvonul unei femei care cânta.

Aveam să descopăr că Artemis era cea care venise după mine și mă adusese în dumbrava ei sacră. Artemis, zeița vânătorii, căreia îi aparțineau pădurea și toate viețuitoarele sale. Cu toții ne aplecam sub privirea ei de argint, cu toții ne înclinam în fața măreției sale, de la râmele care se târau în pământ până la lupii urlători. Pădurea din Arcadia scânteia de puterea ei.

M-a încredințat nimfelor să mă crească. Era îndatorirea lor să mă învețe ceea ce ea găsea prea plicticos; îndatorirea lor să mă îndrume să înțeleg cum vorbesc ele și să învăț, poticnit la început, cum să răspund; îndatorirea lor să mi arate cum să țes pânza din care făceau tunicile simple pe care le purtau toate și cum să-i cinstesc pe ceilalți zei și pe celelalte zeițe, despre care îmi spuneau cum se numesc, deși nici unii nu veneau vreodată în pădurea noastră. M-au învățat de unde să adun fructe de pădure, cum să le ocolesc pe cele care m-ar fi îmbolnăvit, m-au avertizat să nu culeg ciupercile aparent inofensive, care mi-ar fi scurs toată viața din mine. Am văzut că își dedicau viața lui Artemis; ele vedeau de pădure în locul ei, îi îngrijeau izvoarele, râurile, plantele și toate viețuitoarele din ea. În schimb, locuiau acolo, iubite și ocrotite de ea.

La început, vizitele ei mi au părut sporadice, imprevizibile. Din peștera unde dormeam alături de nimfe, priveam trecerea lunii pe cer, îi urmăream creșterea, dintr-o seceră subțire într-un glob strălucitor. Am învățat că niciodată nu se făcea din nou subțire fără ca ea să vină la noi. Cutreierând prin pădure, eram mereu atentă. Câinii care așteptaseră răbdători lângă ea când   

mă găsise prima dată mă urmau acum printre copaci, de parcă și ei își căutau stăpâna. Erau șapte, iar la început mi‑a fost mai ușor să stau cu ei decât cu nimfele. Blana lor moale îmi amintea de urși, și colții lor ascuțiți nu mă înfiorau niciodată. Fiecare foșnet de crengi sau poc­net de rămurele îmi atrăgea atenția în timp ce umblam, mă pironea în locul în care mă aflam, căutând printre grămezile de rădăcini noduroase orice semn al întoar­cerii ei. Eram nerăbdătoare să se întoarcă și să vadă cât învățasem de fiecare dată în lipsa ei. Ori de câte ori pleca, surprinzătoare și neașteptată ca o ploaie brus­că de primăvară, simțeam cum îmi tresare inima.

Le chema pe nimfe să vină după ea, iar ele mă lăsau în urmă, alergând cu pași ușori printre copaci și întor­cându‑se la asfințit, cu prada legată și atârnată peste umeri. În serile acelea, dumbrava se umplea de aroma de carne friptă, după care îmi lăsa gura apă. Tânjeam să mă duc și eu cu ele, tânjeam după ziua în care avea să mă creadă suficient de folositoare, cât să mă lase să vin cu ea.

Au mai trecut cinci ierni până când a venit la mine într‑o dimineață, la începutul primăverii, când abia se crăpa de ziuă, și a șoptit, la gura peșterii: „Atalanta?“, iar eu am sărit în picioare. Obrajii îi erau îmbujorați, ochii îi străluceau, tunica îi era încinsă lejer la mijloc, iar în mână avea arcul neted și frumos. A salutat câinii, apoi a înclinat din cap, făcându‑mi semn să o urmez în adâncurile pădurii, indicându‑mi să pășesc la fel de tăcut ca ea și să mă opresc să privesc în jur, cu mișcări iuți ca săgeata, la intervale frecvente. Am simțit cum crește presiunea înăuntrul meu, iar bucuria voioasă stârnită de acest nou sport amenința să explodeze în hohote de râs euforic, însă le‑am înghițit la loc, încor­dându‑mi bărbia la fel de tare ca ea și călcând exact pe unde călca și ea, pe pământul moale. Câinii mergeau în șir înaintea noastră, cu urechile ciulite și adulmecând cu poftă aerul. Când au prins mirosul pe care‑l căutau, ea m‑a tras iute la pământ, lângă ea, și m‑am chircit după un buștean căzut, trăgând cu ochiul peste mușchiul catifelat, în timp ce ea și‑a îngustat privirea și a țintit cu arcul.

      Cerbul a ieșit dintre copaci, speriat de câini. Era o făptură maiestuoasă, cu coarnele întinzându‑i‑se în lung și‑n lat de pe fruntea‑i largă, poate cel mai măreț exemplar din câte văzusem până atunci. Săgeata ei i‑a străpuns grumazul într‑o clipită, înainte ca ochii lui de un cafeniu lichid să surprindă pericolul peste care dăduse, și animalul s‑a prăbușit la pământ, cu un firicel roșu șiroind de sub săgeata subțire din lemn, slobozită de arcul zeiței.
      Ea mi‑a surprins privirea plină de admirație și a zâmbit. Data viitoare, mi‑a arătat cum să țin arcul, iar greutatea lui părea să‑mi zvâcnească în palme, tremurând de forță.
       De atunci încolo, am trăit pentru zilele în care Artemis sosea în dumbravă, când mă chema în liniștea zorilor, cu arcul în mână. Vocea ei, răsunându‑mi grav și insistent în urechi, în timp ce îmi șoptea instrucțiunile: cum să pândesc mișcarea căprioarei ascunse adânc printre ferigi, cum să mă fac nemișcată, nevăzută, cu ochii pironiți asupra țintei, cu arcul încordat în mâini, până nu mai rămânea nimic pe lume, decât eu și prada mea. Expiram când săgeata zbura drept spre grumazul animalului, exact așa cum îmi arătase ea. Sub îndrumarea ei, mi‑am modelat un arc numai al meu și nu mergeam nicăieri în pădure fără el. Pentru mine, nu exista nimic mai dulce pe lume decât râsetele ei de încântare când nimeream ținta.