În 2026 se împlinesc 50 de ani de la primul 10 din istoria gimnasticii olimpice, momentul în care Nadia Comăneci a schimbat, la Montreal, nu doar destinul unui sport, ci și felul în care lumea a privit performanța, disciplina și grația.

Urban.ro prezintă în această lună, cea în care se celebrează 50 de ani de când Nadia Comăneci a devenit o eroină pentru eternitate, o serie de articole care reașază momentul într-un alt context și onorează talentul și bunul-simț al Nadiei. Seria este susținută de Banca Transilvania, un susținător al Nadiei Comăneci și al valorilor pe care ni le-a adus mereu în viață.

La 14 ani, Nadia devenea simbolul perfecțiunii absolute, dar în spatele acelei imagini luminoase — fetița cu codițe, exercițiul impecabil, tabela care nu era pregătită să afișeze nota 10 — se afla o realitate mult mai dură: presiune politică, control, supraveghere, decizii luate de alții și o carieră excepțională folosită ca instrument de propagandă.

Despre această parte mai puțin cunoscută a poveștii Nadiei Comăneci vorbește istoricul Stejărel Olaru în cartea „Nadia și Securitatea”, o cercetare construită pe documente de arhivă, mărturii și dosare ale Securității.

Interviul de mai jos revine, în acest an aniversar, asupra unei întrebări esențiale: ce rămâne dintr-un mit când îl privim nu doar prin strălucirea medaliilor, ci și prin încercările prin care a trecut omul din spatele legendei.

Răspunsurile lui Stejărel Olaru reconstruiesc nu doar contextul unei epoci, ci și portretul unei sportive cu o intuiție fabuloasă, cu o forță interioară rară și cu o formă de demnitate care a supraviețuit tuturor presiunilor. Nadia Comăneci nu a fost doar prima gimnastă de 10. A fost, cum spune autorul, „un fel de Mozart al gimnasticii” — un talent irepetabil, prins pentru o vreme într-un sistem care a vrut să îi folosească gloria, fără să îi respecte libertatea.

Ce te-a surprins cel mai mult în timpul documentării?

Cel mai mult m-a surprins, și am stat de vorbă cu câteva persoane pe marginea acestui subiect, maniera în care s-au organizat competițiile internaționale mari în anii ’70 și ’80, campionate europene, campionate mondiale, olimpiade, în timpul cărora se organizau tot felul de manevre de culise astfel încât să câștige unele gimnaste în detrimentul altora. E adevărat că, citind interviuri de-a lungul timpului în presa din România, la unele gimnaste am sesizat câte o afirmație de genul „Când am fost la acea competiție, antrenorul mi-a spus: nu te mai chinui, pentru că e stabilit cine o să câștige”, dar nu mi-am imaginat nivelul atât de ridicat al corupției. O corupție patronată în special de Uniunea Sovietică și țările din fostul lagăr socialist precum Germania de Est, Ungaria, Bulgaria, care, prin intermediul arbitrilor federali participanți, organizau manevre de culise.

Cum arăta, în acea perioadă, amestecul politicii în sport?

Pe vremea aceea lucrurile erau un pic mai complicate decât astăzi, când un sportiv are libertatea să decidă la ce competiții merge și nimeni nu poate să-i schimbe opinia. Atunci însă, fiind o dictatură, sportul era un element de propagandă extrem de important. Noi excelam la gimnastică, la handbal – mai târziu puțin, la fotbal, la tenis – iar mesajul era cât se poate de clar: metodologia noastră, pe care am inventat-o aici, în România socialistă, care a fost rodul muncii secretarului general al partidului și al liderilor de partid, este infailibilă, doar noi avem astfel de rezultate. Pe de altă parte, și românii se simțeau mândri, la rândul lor, văzând astfel de rezultate. Ori este evident că sportul nu era doar sport în acea perioadă, ci era și un instrument de promovare a imaginii partidului și a liderilor, respectiv Nicolae și Elena Ceaușescu.

Cum a ajuns Ceaușescu să decidă retragerea sportivilor dintr-o competiție?

A fost decizia lui Nicolae Ceaușescu, care cred eu că a luat prin surprindere chiar și pe alți lideri de partid care se aflau în anturajul soților Ceaușescu. El a văzut la televizor competiția, nu i-a convenit arbitrajul și a spus „retragem echipa de la Praga, de la Campionatul European”. A fost o mare, mare prostie pentru că, așa cum spuneai, Nadia urma să câștige și alte medalii.

Sigur că se văzuse clar intenția sovieticilor de a manipula concursul și de a o văduvi pe Nadia de o medalie, dar asta nu înseamnă că trebuia luată o decizie atât de drastică și aberantă. Dar nu aveai cum să reacționezi în acel moment, odată ce se știa că decizia a fost luată chiar de Nicolae Ceaușescu. Sigur că, la rândul lui, Nicolae Ceaușescu a făcut în așa fel încât să nu se afle în plan public că este decizia sa, ci că este decizia conducătorilor domeniului sportiv de atunci.

A fost Nadia Comăneci o privilegiată a regimului?

Au fost multe articole în care se spunea că Nadia Comăneci a fost o privilegiată și am pus în balanță: să vedem, în comparație cu viața ei, cum a trăit ca sportivă și relațiile pe care le-a avut atât de chinuite cu cei din anturaj, dacă într-adevăr a fost privilegiată sau nu.

Bineînțeles că am ajuns repede la concluzia că privilegiile despre care vorbeau unii erau absolut ridicole. Mulți dintre noi le puteam avea dacă ne chinuiam mai mult și, în definitiv, chiar dacă ar fi vrut privilegii, să spunem, oricum erau meritate pentru rezultatele și cariera sa excepțională.

În ceea ce privește banii despre care aminteai, am încercat, dar mi-a fost imposibil de calculat ce bani a adus Nadia regimului și statului comunist până în 1989.

Statul român încasa sute de mii de dolari de câte ori Nadia era invitată la un turneu demonstrativ, iar banii aceștia nu ajungeau niciodată în buzunarul ei, ci în conturile statului, și nu era răsplătită în niciun fel. Poate că își mai cumpăra câte un video sau un televizor color. Poate că avea dreptul să-și ia mai repede o Dacie, să nu stea pe lista aceea pe care cu toții așteptam, dar astea erau privilegii?! Chiar dacă, la un moment dat, a avut o viață mai bună, nu a fost nici pe departe privilegiată așa cum ar trebui să înțelegem acest termen. Ci dimpotrivă, ce a adus ea României și în plan financiar, nu doar al imaginii, este fabulos. Ori, în condițiile acestea, mi s-a părut relevant să remarc chiar și într-o notă de subsol faptul că, după câțiva ani petrecuți în Statele Unite, când a început să câștige bani, a avut puterea să doneze Federației Române de Gimnastică o sumă importantă atunci.

Ce moment arată cel mai bine notorietatea internațională a Nadiei?

Nadia reușește să ajungă după ce s-a negociat bine cu americanii și s-au obținut unele avantaje materiale pentru statul român. E membră a delegației și este primită de președintele Ronald Reagan, care asistă la deschiderea Jocurilor Olimpice, ceea ce arată din nou valoarea și notorietatea ei. Fiind pe stadion, la un moment dat, crainicul îi menționează numele, toate reflectoarele se îndreaptă spre ea și 80.000 de oameni se ridică în picioare și aplaudă minute în șir.

Regimul comunist, Nicolae Ceaușescu, în loc să defileze cu Nadia Comăneci peste tot și să speculeze notorietatea ei în beneficiul țării și al regimului – pentru că asta era obiectivul lui –, a ținut-o în România ca într-o colivie de prin 1984-1985. Aberațiile sunt extrem de mari și sper că am reușit să scot în evidență și acest lucru în carte.

Cum ai descrie-o pe Nadia, după toată această documentare?

Nu am realizat până acum că Nadia a fost o gimnastă atât de talentată încât România mă îndoiesc că va mai avea un astfel de talent prea curând.

Mă refer, de fapt, la o trăsătură a ei extraordinară: Nadia a fost, este, o gimnastă cu o intuiție fabuloasă. Simțea exercițiul în ea însăși, în sinele ei, și asta îi dădea forța și caracterul excepțional al execuției.

Această intuiție pe care a folosit-o cu atât de mult talent în cariera sportivă a știut să o folosească și în viața de zi cu zi, știind când să se răzvrătească și când să accepte.

Dar ca să răspund la întrebare, aș spune că Nadia a fost un fel de Mozart al gimnasticii din acea perioadă și mi-e teamă că prea curând nu o să mai vedem o astfel de fetiță la echipa noastră.

De ce este atât de importantă fotografia de pe coperta cărții?

Aici e o mică poveste. Fotografia aceasta aparține unui fotograf, Neil Leifer, și a făcut parte dintr-o serie de patru cadre, pe același fundal, în același moment. Am găsit-o întâmplător pe un site al unui ziar din Canada, într-un articol în care se spune că sunt scoase la licitație niște fotografii ale marilor sportivi. Am contactat fotograful, compania Sports Illustrated, apoi agenția Getty pentru a o obține. Am vrut o fotografie în care să nu râdă, așa cum spuneai, nu prea o vedeai râzând, de altfel i se spunea „fetița care nu zâmbește niciodată”… În același timp, să fie puternică, să se vadă voința de a lupta în privirea ei.

Acest articol este susșinut de Banca Transilvania.