„Holly”, cel mai recent roman al maestrului literaturii horror, a apărut joi în librăriile din România, concomitent cu lansarea internațională. Evenimentul dă startul celebrării celor 5 ani pe care îi împlinește Armada, imprintul dedicat literaturii SF, fantasy și thriller al Grupului editorial Nemira.

Adversari ascunși sub măști impenetrabile. Un oraș marcat de dispariții suspecte. Holly, acum pe cont propriu!

Holly Gibney, unul dintre cele mai convingătoare și ingenioase personaje ale lui Stephen King, revine în acest roman palpitant pentru a rezolva adevărul înfiorător din spatele disparițiilor multiple dintr-un oraș din Midwest.

Stephen King continuă seria capodoperelor literare cu acest nou roman, care va fi cu siguranță pe placul tuturor celor care au apreciat faimosele sale povești din Închisoarea îngerilor, The Shining, Culoarul morții sau It.  Holly trebuia inițial să fie un simplu personaj secundar în Mr.Mercedes, care a crescut în fața cititorilor, și-a depășit timiditatea pentru a deveni un detectiv de carieră în Străinul, iar astăzi ajunge în prim-planul operei Regelui. Într-o intrigă care îmbină aluzii politico-sociologice cu trauma pandemiei de Covid, Holly se desăvârșește ca personaj într-o luptă de 1 la 1 cu Răul. Stephen King declara despre ea:  „Nu am fost în stare să renunț la Holly Gibney. (…) A reușit să-mi fure inima.” 

Cartea a apărut la Nemira și o găsiți aici.

Holly, de Stephen King

Jorge Castro accelerează puțin. Se simte revigorat, trage mai mult aer în plămâni, i-a crescut nivelul endorfinelor. Drept în fața lui este parcul, cu felinarele acelea de modă veche, care răspândesc o lumină galbenă și enigmatică. Vede parcarea micuță de lângă locul de joacă acum pustiu. În parcare nu mai este decât o dubiță cu ușa laterală deschisă. Pe acolo iese o rampă al cărei capăt exterior se sprijină pe asfaltul ud. Lângă ea se află un scaun cu rotile în care stă un bărbat în vârstă. O femeie – tot destul de vârstnică – stă în genunchi și pare că încearcă să repare ceva la scaunul ăla.

Jorge se oprește, se apleacă și se sprijină cu mâinile pe genunchi. Așteaptă să-și recapete suflul, timp în care se uită mai atent la dubiță. Plăcuța de înmatriculare din spate este colorată în albastru și alb și are desenat pe ea un scaun cu rotile, simbol pentru persoanele cu dizabilități locomotorii.

Femeia, care poartă o haină matlasată și are capul acoperit cu un batic, se uită la el. În primul moment, Jorge nu-și dă seama dacă o cunoaște – nu-i cine știe ce lumină în parcarea asta micuță.

— Bună ziua! Aveți probleme?

Femeia se ridică. Bătrânul din scaunul cu rotile îi face un semn anemic din mână. Bătrânul este îmbrăcat cu un pulover și are pe cap o șapcă din stofă.

— Ne-a murit bateria, răspunde femeia. Domnul Castro, da? Jorge?

Acum o recunoaște și el. O cheamă Emily Harris și este profesoară de literatură engleză… sau a fost; probabil că acum este deja la pensie. Iar bărbatul este soțul ei, de asemenea profesor. Nu știa că Harris este invalid, pentru că nu-l prea vedea pe la facultate – lucrează la o altă catedră, într-o altă clădire – dar, parcă, ultima oară când s-a întâlnit cu el, bătrânul mergea pe propriile picioare. Pe femeie Jorge o vede destul de des la diferite reuniuni și evenimente culturale organizate de facultatea lui. Și are el impresia că nu-l prea înghite, mai cu seamă după ședința de catedră unde s-a luat în discuție problema atelierului de poezie, care a și fost desființat cu acea ocazie, în urma unor dezbateri cam înfierbântate.

— Da, eu sunt, zice el. Mi se pare că ați dori să ajungeți cât mai repede acasă, la căldură, și să scăpați de ploaie.

— Tare bine ar fi! spune domnul Harris.

Sau poate încă predă, și atunci ar trebui să i se zică „domnul profesor Harris“. Puloverul de pe el este subțire și bătrânul domn cam tremură de frig.

— Crezi că poți să mă împingi în sus pe rampa aia, puștiule?

Tușește, își drege glasul. Soția lui, atât de distantă și de autoritară în ședințele de catedră, i se pare acum puțin cam tulburată și depășită de situație. Deznădăjduită. Jorge se întreabă de cât timp stau cei doi aici și de ce femeia nu a sunat pe nimeni ca să ceară ajutor. Poate nu are telefon mobil, își explică el. Sau poate l-a uitat acasă. Bătrânii sunt cam uituci. Deși nu-i chiar atât de bătrână. Jorge nu crede să aibă mai mult de șaptezeci și un pic de ani. Dar soțul ei din scaunul cu rotile pare mai în vârstă.

— Vă ajut eu. Ați dezactivat frâna?

— Da, sigur că da, spune Emily Harris, dându-se la o parte ca să-l lase pe Jorge să apuce mânerele scaunului și să-l întoarcă cu fața la rampă.

Jorge este nevoit să-l dea în spate cu vreo trei metri, pentru că scaunele astea motorizate sunt destul de grele. Și în niciun caz nu vrea să-l împingă doar până la jumătatea rampei, iar acolo să se blocheze și să fie nevoit să-l dea jos și s-o ia de la capăt. Sau, Doamne ferește, să-l răstoarne și să-l trântească pe moș pe asfalt.

— Haide, domnule Harris! Ține-te bine, s-ar putea să te zgudui un pic.

Harris se apucă de barele rampei, iar Jorge observă abia acum cât de lat e în umeri bătrânul invalid. Parcă ar fi plin de mușchi pe sub puloverul ăla. Probabil că oamenii care nu-și mai pot folosi picioarele compensează într-un alt fel acest handicap. Jorge urcă rampa în viteză.

— Diii, Silver! strigă vesel domnul Harris.

Îi este foarte ușor să urce prima jumătate a rampei, dar apoi scaunul începe să-și piardă din inerție. Jorge se îndoaie de mijloc, se împinge cu spatele în el și îl urcă în dubiță. În timp ce își ajută astfel vecinii, îi trece prin minte un gând cam ciudat: plăcuțele de înmatriculare din statul lor sunt colorate în roșu și alb. Însă, cu toate că soții Harris locuiesc pe Ridge Road, la fel ca el (și o vede deseori pe Emily Harris trebăluind prin grădină), plăcuța de la mașina asta este colorată în albastru și alb, la fel ca la mașinile din statul de la vest de ei. Și mai este încă ceva ce nu se învârte rotund: nu-și amintește dacă a mai văzut vreodată dubița asta pe strada lor. În schimb, a văzut-o de multe ori pe Emily stând țeapănă la volanul unui Subaru mic și elegant, cu un autocolant cu Obama pe bara din spa…

Dar acum ajunge în capătul rampei și e îndoit de mijloc la aproape nouăzeci de grade, îl dor brațele de cât a împins, i s-au deformat chiar și adidașii. Și, colac peste pupăză, îl mai înțeapă și o gânganie în ceafă. Pare a fi una destul de mare, probabil o viespe, pentru că a început să-l ardă toată zona. Și acum are și un fel de reacție alergică. N-a mai avut așa ceva, dar există un început pentru toate și i se încețoșează brusc vederea și i se înmoaie brațele. Alunecă pe rampa udă și cade într-un genunchi.

Scaunul o s-o ia la vale și o să dea peste mine…

Nici vorbă de așa ceva. Rodney Harris apasă un buton, iar scaunul cu rotile intră în dubiță zumzăind mulțumit. Harris sare din el, îl ocolește – ia te uită ce sprinten e acum! – și se uită la bărbatul căzut în genunchi pe rampă. Lui Jorge i s-au lipit de frunte câteva șuvițe de păr, iar ploaia îi curge șiroaie pe obraji ca transpirația după un efort mare. Acum se prăbușește cu fața în jos.

— Bravo! exclamă în șoaptă Emily. Perfect!
— Ajută-mă! îi cere Rodney.
Soția lui, care și ea este încălțată cu adidași, îl apucă pe Jorge de glezne. Soțul ei îl apucă de brațe. Îl cară în dubiță. Rampa se retrage. Rodney (domnul profesor Harris) se așază pe scaunul din stânga. Emily se lasă în genunchi și leagă mâinile lui Jorge cu un colier din plastic, din acelea folosite pentru cabluri, deși probabil că nu ar fi nevoie de această măsură de precauție. Jorge doarme buștean (comparație cu care precis că bătrâna poetă nu ar fi de acord) și sforăie cam tare.

— În regulă!
Vocea lui Emily este stridentă din cauza entuziasmului.
— Am reușit, Roddy! L-am prins pe rahatul ăsta cu ochi!
— Nu vorbi urât, draga mea, spune Rodney, după care zâmbește. Dar, da, ai dreptate. L-am prins.
Pornește motorul dubiței, iese din parcarea micuță și începe să urce panta. Bătrâna poetă ridică ochii din caietul cu o roabă mică și roșie desenată pe copertă, vede dubița trecând prin fața casei, apoi se întoarce la poezia ei.

Dubița oprește în fața casei de la numărul 93, de pe Ridge Road, locuință a soților Harris de aproape douăzeci și cinci de ani. Este proprietatea lor, nu a facultății. Se ridică una dintre cele două uși ale garajului; dubița intră în spațiul din stânga; ușa garajului se închide; se așterne din nou liniștea peste Ridge Road. Ceața se rotește în jurul felinarelor.

Formând halouri.

4

Încetul cu încetul, Jorge își recapătă cunoștința. Îl doare îngrozitor de tare capul, are gura uscată, îi bolborosește stomacul. Nu știe cât a băut, dar probabil că foarte mult, din moment ce are mahmureala asta fioroasă. Dar unde anume a băut? La vreo petrecere de la facultate? La vreun atelier de creație, unde i-a venit proasta idee să tragă la măsea ca în studenție? Oare s-a îmbătat după ultima ceartă cu Freddy? Dar parcă nu. Ceva nu se leagă.

Deschide ochii, pregătindu-se sufletește pentru explozia de durere pe care o va declanșa lumina puternică a dimineții în bietul lui cap maltratat, însă lumina este slabă. Este blândă și nu îl face să sufere și mai tare. Stă întins pe ceva ce seamănă cu un topper sau cu o salteluță de yoga. Vede alături o găleată din plastic, de spălat pe jos, probabil cumpărată de la unul dintre magazinele din lanțul Walmart sau Dollar Tree. Știe motivul pentru care este găleata acolo și, dintr-odată, simte ce probabil simțeau și cățeii lui Pavlov când auzeau clopoțelul, pentru că doar ce se uită la găleata aia și imediat i se întoarce stomacul pe dos. Se ridică anevoie (dar cât poate el de repede) în genunchi și își vomită și mațele din el. Face o pauză, doar cât să tragă aer în piept de câteva ori, după care vomită din nou.

Acum parcă i se mai liniștește stomacul, numai că durerea de cap este atât de atroce, încât chiar crede că o să i se crape în două. Îi lăcrimează ochii, îi închide și așteaptă să-i mai treacă puțin migrena. Și chiar îi trece într-un final, numai că simte gust de vomă în gură și miros de rânced în nas. Fără să deschidă ochii, bâjbâie prin jur după găleată și scuipă în ea până când i se pare că și-a curățat cât de cât gura.

Deschide ochii, ridică fruntea (cu foarte, foarte mare prudență) și vede niște gratii. Este închis într-o cușcă. Mare, dar tot cușcă. Dincolo de gratii este o cameră spațioasă și lungă. Probabil că becurile din tavan sunt conectate la un reostat, deoarece lumina este scăzută. Dar tot reușește să vadă pardoseala din beton, care i se pare atât de curată, încât nu l-ar deranja să mănânce de pe ea – bine, presupunând că ar putea să mai mănânce ceva acum. Jumătatea de cameră din fața cuștii este complet goală. În mijlocul ei este o scară. Cu o mătură cu coadă lungă sprijinită de trepte. Dincolo de scară se află un atelier de lucru, cu tot felul de unelte atârnate în cuie bătute în pereți și o masă cu un fierăstrău electric cu bandă. Jorge mai vede acolo și un fierăstrău circular – sculă tare bună și deloc ieftină. Câteva foarfeci de grădină de diferite mărimi. O mulțime de chei universale, înșirate meticulos în ordinea mărimii. Un șir de comutatoare cromate pe o masă de lucru de lângă o ușă care duce… undeva. Cam toate uneltele pe care le-ar strânge un bărbat căruia îi place să meșterească prin casă, și toate par bine întreținute.

Nu se vede nici urmă de rumeguș sub masa cu fierăstrăul. În spatele ei este un aparat pe care nu l-a mai văzut niciodată Jorge: mare, galben și pătrățos, aproape de mărimea unei unități exterioare de aer condiționat. Își zice că precis asta trebuie să fie, pentru că observă și un tub de cauciuc în peretele lambrisat, însă nu a mai văzut niciodată ceva asemănător. Dacă are scris pe el și marca firmei producătoare, probabil că este pe partea pe care el nu o vede.

Se uită în cușca în care este prizonier și se sperie. Nu de sticlele cu apă îmbuteliată Dasani, de pe marginea unei lăzi vopsite în portocaliu – pe care probabil ar trebui s-o folosească în loc de masă. Nu, cel mai tare îl înspăimântă cutia albastră din plastic, amplasată în colț sub tavanul înclinat. Este o toaletă portabilă, din acelea folosite de invalizi când încă se pot da jos din pat, dar nu mai sunt în stare să ajungă până la baie.

Deocamdată, Jorge nu se simte capabil să se ridice în picioare, așa că se târăște până acolo și dă capacul la o parte. Vede că apa din vas este albastră și simte un iz atât de înțepător de dezinfectant, încât încep din nou să-i lăcrimeze ochii. Pune capacul la loc și merge în genunchi înapoi la salteluță. Oricât de vraiște i-ar fi mințile acum, tot poate să priceapă semnificația vasului aceluia: cineva are intenția să-l țină aici mai multă vreme. A fost răpit. Însă nu de vreun cartel de droguri, ca în romanul său Catalepsie; și nu se află nici în Mexic sau în Columbia. Pare absurd, foarte absurd, dar a fost răpit de doi profesori în vârstă, unul dintre ei fiindu-i chiar coleg. Iar, dacă acesta este subsolul casei lor, înseamnă că nu este prea departe de propria lui casă, unde Freddy probabil că stă în living și citește și bea o cană cu…

Dar nu. Freddy nu mai este acasă acum. A plecat după ultima lor ceartă. S-a înfuriat, așa cum îi stă în fire, și a plecat pur și simplu.

Se uită mai atent la gratiile încrucișate. Sunt din oțel și foarte bine sudate. Probabil că au fost făcute chiar aici, în acest atelier – pentru că precis nu există vreun magazin de unde să le comanzi, vreun magazin care să se numească „Celule de pușcărie pentru toată lumea“ sau ceva de genul ăsta. Însă par destul de zdravene. Pune mâinile pe una și încearcă s-o zgâlțâie. Nici nu se clintește.

Acum se uită la tavan și vede mai multe găuri mici făcute în panourile albe. Izolație fonică. Și mai vede ceva: un ochi de sticlă ațintit asupra lui. Jorge îl fixează și el cu privirea.

— Sunteți acolo? Ce vreți de la mine?

Nimic. Se gândește dacă n-ar fi bine să strige și să le ceară să-i dea drumul, dar la ce i-ar folosi? Oare închizi pe cineva într-o cușcă la subsolul casei (cu siguranță că-i subsolul) cu o găleată pentru vomă și o toaletă portabilă pentru alte treburi dacă ai de gând să dai fuga acolo la primul strigăt și să zici: Scuze, scuze, am greșit?

Îi vine să facă pipi – nu se mai poate ține nici măcar o secundă. Se apucă de gratii și se ridică în picioare. Alt fulger de durere prin cap, dar nu chiar la fel de rău ca atunci când s-a trezit. Se târăște până la toaleta portabilă, dă capacul la o parte și încearcă să facă. Nu poate, oricât de tare l-ar trece. Jorge este extrem de discret în legătură cu nevoile lui fiziologice – chiar și atunci când merge la câte un meci de baseball, evită toaletele publice. Plus că, acum, ochiul ăla de sticlă se holbează la el. Sigur, stă cu spatele, și asta îl ajută un pic, dar nu cine știe ce. Așa că se apucă să numere câte zile au mai rămas din luna în curs, apoi câte zile mai sunt până la Crăciun, dragul de feliz navidad, și chestia asta cu numărătoarea îi e de folos. Urinează aproape un minut, după care ia o sticlă cu apă. Își clătește gura și scuipă în apa cu dezinfectant, apoi bea restul.

Se întoarce la gratii și se uită la camera lungă: la jumătatea goală de lângă cușcă, la scară, la atelier. Privirea i se întoarce iar și iar asupra fierăstrăului cu bandă și a celui circular. Poate că un om închis într-o cușcă n-ar trebui să se uite la asemenea unelte, dar nu se poate abține. La fel cum nu se poate abține nici să-și imagineze scrâșnetul strident pe care l-ar scoate un asemenea fierăstrău atunci când mușcă din lemnul de pin sau cedru: HIIIRRRRRRRR!

Își amintește că alerga prin ploaia măruntă. Își amintește că era și ceață. Își amintește de Emily și de soțul ei. Își amintește cum l-au atras într-o cursă și apoi i-au injectat ceva. După care s-a făcut beznă și, când s-a trezit, se afla aici.

Dar de ce? De ce să facă așa ceva?

— Vreți să stăm de vorbă? strigă el la ochiul din sticlă. Sunt la dispoziția voastră. Spuneți-mi doar ce vreți de la mine!

Nimic. În încăpere este o tăcere mormântală, întreruptă doar de pașii lui vlăguiți și de cling-clingul pe care îl face cu verigheta de pe deget când o lovește de gratii. Nu este verigheta lui; nu este căsătorit cu Freddy. Nu încă și poate nu se vor căsători niciodată, după cum merge relația lor. Verigheta aceasta i-a aparținut tatălui lui Jorge. I-a scos-o de pe deget la câteva minute după ce papi a murit la spital. Și o poartă el de atunci încoace.

Oare de cât timp se află aici? Se uită la ceas, dar nu-l ajută cu nimic; este un ceas mecanic, din acelea pe care trebuie să le întorci – altă amintire de la tatăl său. Și s-a oprit la unu și un sfert. Habar n-are dacă-i vorba despre ora unu noaptea sau unu după prânz. Și nu mai ține minte când l-a întors ultima dată.

Soții Harris. Emily și Ronald. Sau Robert? Îi cunoaște, iar chestia asta nu-i de bine, nu?

Ar putea să nu fie de bine, își spune el.

Din moment ce nu are niciun rost să strige sau să urle într-o cameră izolată fonic – plus că efortul i-ar redeștepta durerea de cap, probabil mai cumplită decât înainte – se așază pe salteluță și așteaptă să se întâmple ceva. Așteaptă să coboare cineva și să-i explice ce naiba vor de la el.