Skip to content

Fragment carte. Emily St. John Mandel. Exit Party

Los Angeles, 2031. Întâia primăvară de la prăbușirea Statelor Unite. Speranța se întoarce: copacii jacaranda au înflorit și toată lumea sărbătorește instaurarea Republicii California și ridicarea stării de asediu. Ari, proaspăt eliberată din închisoare, ajunge la o petrecere exact în momentul în care începe această nouă eră fragilă. Oamenii dansează, beau și râd, atmosfera este de-a dreptul extatică… până când Kareem, gazda petrecerii, dispare fără urmă. Ani mai târziu, la Paris, Ari este în continuare obsedată să dezlege misterul acelei nopți inexplicabile. Exit Party este un roman electrizant despre libertate și supraveghere totală, artă și supraviețuire, dragoste și pierdere, într-o lume făcută bucăți.

Cartea a  apărut la Editura Trei, în traducere Ioana Petridean și o găsiți aici.

Emily St. John Mandel a semnat șapte romane remarcabile,printre care fenomenul globalStation Eleven — distins cu prestigiosulPremiul Arthur C. Clarke, finalistal National Book Award și PEN/

Faulkner Award for Fiction și inclus de New York Times în topul celor mai bune 100 de cărți ale secolului XXI. Din portofoliul său fac parte și bestsellerele The Glass Hotel (nominalizat la Premiul Giller) și Marea Liniștii, ambele selectate de Barack Obama printre cărțile sale preferate.

Cărțile ei au fost traduse în aproape 40 de limbi și au inspirat adaptări de succes pentru televiziune. În prezent, Emily St. John Mandel își împarte viața între New York și Los Angeles. La Editura Trei a mai apărut Marea Liniștii.

Fragment carte. Emily St. John Mandel. Exit Party

M‑am căsătorit repede cu Soriano. El avea nevoie de o soție pentru evenimentele sociale. Aș fi putut să‑mi fac o viață nouă, într‑un oraș nou, dar gândul ăsta mă epuiza. Aveam să mă lipesc de viaţa lui Soriano pentru o vreme și să văd ce se întâmplă. Era o viață alcătuită în cea mai mare parte din dineuri. La un moment dat, în cursul serii, oaspeții se împărțeau în două grupuri: o parte din ei — cei mai mulți, bărbați — se retrăgeau într‑o altă cameră pen­tru a discuta afaceri, în timp ce restul — cele mai multe, femei — vorbeau despre orice altceva, în afară de ce pu­neau la cale soții lor. Doamnelor și domnilor jurați, nu sunt un monstru. Nu cred că sunt un monstru. Am mari îndoieli. Dar lumea se schimbă și trebuie să te schimbi odată cu ea, iar înțelegerea acestui lucru a fost ceea ce m‑a purtat dintr‑o viață în alta fără să‑mi găsesc sfârșitul.

Strada noastră se afla pe unul dintre traseele predi­lecte ale protestatarilor împotriva construirii domului, iar uneori mă trezeam dimineața în strigătele demonstranților și în zgomotul metalic al oalelor și tigăilor lovite în strada de dedesubt. Îmi plăcea să urmăresc mulțimile de la fereastra dormitorului lui Soriano.

— E adorabil cum cred ei că au probleme, a zis Soriano, iar la vremea respectivă mi se părea o remarcă rezonabilă pentru un american, dar era de asemenea adevărat că mă plimbam prin oraș și nu înțelegeam.

În ultima noastră seară împreună am participat la un dineu în arondismentul numărul 5, nu departe de râu. Dormisem prost în noaptea dinainte și băusem prea mult espresso pentru a compensa lipsa somnului. Când am plecat, la 11 seara, mă simțeam aproape maniacal de trează. Pilar ne aștepta cu mașina, dar, pe trepte, am ezitat.

— Ce e? a întrebat Soriano.

— Putem să mergem puțin pe jos? Am exagerat cu cafeaua.

— Sigur că da, a spus el.

S‑a aplecat spre fereastra mașinii și i‑a spus ceva lui Pilar, care a plecat. Un grup de oameni se adunase la intersecție, oameni îmbrăcați în haine foarte scumpe, așteptându‑și mașinile, și era ceva oarecum subversiv în a merge pe jos.

— Am senzația că scăpăm basma curată din ceva, am zis.

El a râs și l‑am luat de braț.

— Să trăiești în orașul ăsta e ca și cum ai scăpa basma curată din ceva, a pus el. Hai să mergem puțin pe malul râului.

Domul din Paris nu avea să fie un dom propriu‑zis, ci mai degrabă o serie de bule de săpun uriașe. Unul dintre pilonii de susținere fusese montat undeva în apropiere, pe celălalt mal al râului, un stâlp masiv, înălțându‑se improbabil în aerul nopții.

— Îți faci griji din pricina protestelor?

— Puțin, a zis el. Dar îmi fac mai multe griji din pricina domului.

Era un subiect interesant pentru mine. El muncea mult, în timp ce eu învățam franceza și mă plimbam prin oraș, așa că nu vorbiserăm prea mult despre asta.

— De ce?

— Dacă vorbim despre o structură, a zis el, atunci, operațional vorbind, să fii protejat de această structură poate să se transforme cu ușurință în a fi capturat înă­untrul ei.

— Bănuiesc că ai dreptate.

— Domul ne va proteja de căldură și de furtuni, a spus, dar dacă se întâmplă ceva în interiorul domului?

Ajunseserăm la râu. Am coborât pe o alee până la mal și am continuat să mergem în tăcere preț de câteva minute. Admiram frumusețea râului noaptea, luminile care alunecau pe luciul apei. Toată viața îmi plăcuseră apele întunecate.

— La ce te gândești? m‑a întrebat el.

— La New York, am răspuns și am observat că era oa­recum surprins.

Nu vorbeam niciodată despre trecut.

— În copilărie, am locuit pe malul unui râu.

— În Manhattan?

— În Brooklyn. Lângă Podul Williamsburg.

Când aveam doisprezece ani — după ce mama a fost deportată, iar tata a urmat‑o în Ecuador, după ce n‑am mai avut părinți — căpătasem obiceiul să mă strecor afară din apartamentul unchiului și al mătușii mele în timpul nopții și să mă duc lângă râu. De ce? Ca să‑l privesc. Erau locuri, în zona industrială, unde nu era niciodată nimeni și îmi plăcea să locuiesc o lume nocturnă secretă, doar a mea.

— Ceva nu e în regulă, a zis el.

Am revenit brusc în prezent și am observat și eu. O ambarcațiune mică, întunecată plutea pe râu. O umbră trecătoare, fără lumini. M‑am uitat în spate, peste umăr. Două siluete negre se materializaseră în capătul aleii pe care veniserăm. Era ceva în felul în care stăteau una lângă cealaltă, uitându‑se la ambarcațiune. Erau îmbrăcate în negru, cu fețele acoperite de măști negre. Ceva a scânteiat în lumina felinarului și am fost sigură că erau înarmați.

— Trebuie să mergem înainte, am spus și am grăbit pasul.

Chiar în fața noastră, cărarea se bifurca. Cea care o lua la stânga, acoperită de pietre colțuroase, urma malul râului. Spre dreapta se deschidea un tunel pietonal, lu­minat de felinare albastre. L‑am luat pe Soriano de mână și l‑am condus în tunel, încă în pas de plimbare. Dacă alergam, mă temeam că vraja avea să se rupă și că noaptea se va topi în focuri de arme.

— De ce prin tunel? a întrebat.

Nu se temea, era doar curios. Soriano avea nervi de oțel.

— Pentru că oamenii ăștia sigur au legătură cu barca, am zis, așa că vreau să ne îndepărtăm de apă. Poți să fugi?

— Normal, a zis el și am început să alergăm încet, fă­când cât mai puțin zgomot.

Mă plimbasem pe acolo în timpul zilei și fusese un loc destul de tranzitat, însă la ora aceea eram aproape singuri. Un biciclist a trecut pe lângă noi din direcție opusă — ne‑a privit curios —, după care am rămas com­plet singuri, mișcându‑ne repede printre pereții acoperiți de graffiti. Aceștia străluceau din loc în loc de la lumini ultraviolete: sloganuri politice — Le dôme = la mort —, dar mai ales nume, trandafiri stilizați, stele, figuri umane, animale. Am trecut pe lângă o vulpe cu un singur ochi și un iepure albastru. Sunetele din spatele nostru erau aproape sigur focuri de armă. Biciclistul care trecuse cu o clipă în urmă pe lângă noi s‑a întors din drum, gonind, pedalând înnebunit. În locul în care ajunseserăm, aerul era stătut. Deasupra capetelor noastre erau ventilatoare, dar fuseseră oprite. Trebuia să ieșim la aer, la asta mă gândeam. Am grăbit pasul, iar Soriano a făcut la fel și deja alergam amândoi.

În fața noastră era zarvă, se auzeau strigăte și sirene. Alergam spre pericol. Soriano s‑a oprit.

— Trebuie să ne continuăm drumul, am zis.

— Cred că în direcția asta e mai rău, a spus el. Nu știm ce se întâmplă. Auzi?

— Nu, am zis, e mai rău în direcția din care venim.

— Nu gândești limpede.

— Nu e vorba de gândit aici, am spus. Sunt lucruri pe care le știu pur și simplu, iar unul dintre ele e că nu ne putem întoarce pe acolo.

— Cu tot respectul, Ari, am fost soldat. Cred c‑o să mori dacă mergi înainte.

— Soriano, te rog.

El s‑a uitat lung la mine.

— În cazul ăsta, bănuiesc că singura soluție e să ne testăm teoriile, a zis.

Mi‑a luat o clipă să înțeleg.

— Cine ajunge primul la apartament câștigă?

— Asta‑i fata mea, a spus. Nu pot să te fac să te răzgândești?

— Mă tem că nu. Merg înainte.

Apoi a întrebat, doar pentru a fi sigur:

— Nu te‑ai îndrăgostit, nu?

— Sigur că nu. Fără supărare.

A zâmbit.

— Sigur că nu. M‑a bucurat alianța dintre noi.

— Ești cel mai bun prieten al meu, Soriano.

— Și tu îmi placi, a zis el. Pe curând, sper.

Citește în continuare