Skip to content

Galerie foto: De ce nu zambeau oamenii in tablouri?

  • envelope icon

Astazi, cand cineva porneste camera foto directionata catre tine, a devenit un reflex social sa zambesti, deseori cu dintii la vedere. Insa zambetul lipseste din istorie in marturiile vizuale pe care le vedem cel mai des: tablourile. De ce?

Primul gand legat de lipsa zambetului – mai ales a zambetului cu dinti are legatura cu problemele dentare pe care le-a avut omenirea pana la aparitia stomatologiei si introducerea rutinelor de igiena orala. Era un lucru comun sa ai dinti lipsa, carii si gura urat mirositoare, era normalitatea si nu era considerat dezgustator sau neatragator, asa cum ar fi in zilele noastre. Asa ca motivul nu este plauzibil. Au existat altele mult mai concrete pentru lipsa zambetului din tablouri?

Erai intrigant, pareai destept si profesionist daca nu zambeai

In „Nicholas Nickleby” a lui Charles Dickens, personajul pictoritei Miss La Creevy spune ca exista doua feluri de portrete: cele serioase si cele cu zambetul de superioritate – englezii il numesc „smirk”. Artista continua spunand ca portretul serios este pentru profesionisti iar cel cu zambet este pentru cei care nu vor sa para destepti si vor un tablou personal, pe care sa nu il arate altora.

„Smirk”-ul era atat de rar incat aparitia lui crea intriga, insemna ca personajul din tablou ascunde o poveste, creaza interes – cel mai celebru caz este Mona Lisa al carei zambet discret a starnit zeci de interpretari, controverse si a ajutat la popularizarea lucrarii lui Da Vinci.

Un zambet de acest gen putea insemna un interes ascuns, condescendenta, flirt, viclenie, plictiseala, disconfort, stanjeneala, bucurie sau multumire. Il ajuta pe pictor sa creeze o relatie intre tablou si privitor deoarece pornea o intrebare legata de emotiile subiectului pictat.

Era aproape imposibil din punct de vedere fizic

Sa zambesti pentru un selfie dureaza cateva secunde. Sa pozezi pentru un tablou, dura de la cateva ore la cateva zile. Era un job mistuitor si stresant pentru ca subiectul trebuia sa ramana blocat in anumite pozitii, inclusiv cu muschii fetei. Daca ai incercat sa zambesti prea mult pentru o poza, stii deja ca ultimele cadre din serie vor fi fortate, cu o grimasa neplacuta.

Din punct de vedere fizic, era aproape imposibil sa tii un zambet pentru 12 ore sau mai mult. De exemplu, teoriile legate de Mona Lisa spun ca i-ar fi luat lui Da Vinci undeva intre 7 si 16 ani sa aduca tabloul in stadiul in care este expus astazi. Si a creat unul din cele mai mari mistere artistice. Pozitia buzelor Giocondei este undeva intre un „smirk” si seriozitate, un instigator pentru sute de ani de dezbateri si nici un raspuns concret. Aceasta joaca a zambetului a ajutat tabloul sa devina unul din cele mai recunoscute din lume.

Zambetul e o reactie, nu e o pozitie

Zambetul vine ca un raspuns de moment, nu este o expresie in sine. Poate fi capturat intr-un instantaneu dar nu poate fi tinut zile in sir, nici macar de cei mai priceputi actori. Iar pozitia fetei e foarte importanta in pozitia subiectului, mai ales cand un zambet aduce deschidere, apropiere si prietenie in limbajul corpului.

Majoritatea tablourilor in care zambetele au fost adaugate aproape fortat arata pozitia corpului intr-un fel si zambetul in altul care nu se incadreaza cu muschii fetei, cu expresia ochilor, a mainilor.

Iar scopul unui tablou nu era sa capteze un moment. Tabloul nu era gandit ca un instantaneu. Mai degraba, era un ideal, o reprezentare a unui statut si a unor virtuti.

Zambetul era asociat cu saracia, cu betivii si cu actorii

Inca din secolul al 15-lea, in lumea aristocratilor, manifestarea emotiilor era deseori asociata cu oamenii needucati. Pentru pictori era necesar sa fie sprijiniti de un mecena care sa ii comande portrete cu familia sa, de cele mai multe ori. Asa ca majoritatea operelor pe care le vedem, sunt ale oamenilor instariti.  

In secolul al 17-lea, zambetul era aproape interzis in public si in arta, in lumea nobililor. Cu exceptia olandezilor care tineau la naturalete, restul Europei aristocrate asocia zambetul cu oamenii din clasele sociale de jos, cu saraci, betivi, cu actori si artisti. De cele mai multe ori, orice exces de emotie – precum un zambet cu dinti – venea alaturi de exces de alcool sau deviatii de tot felul.

In cartile de bune maniere din 1700 era considerat faptul ca buzele au fost create pentru a acoperi dintii si ca e interzis sa ai dantura la vedere vreodata. Era neobisnuit sa zambesti si nu era dezirabil.

Zambetul distrage atentia de la context, poveste si detalii

Cu cat zambetul este mai ascuns, cu atat tabloul devine mai greu de citit si mai captivant. 

Daca pictorul adauga un zambet in lucrarea sa, acesta devenea punctul principal de interes. Rezultatul era radical pentru ca nu iti lasa loc de interpretare sau imaginatie – emotia era foarte clara si nu te mai interesa care erau dorintele, visele sau povestea ascunsa a personajului din tablou.

Printre pictorii italieni, s-a remarcat Antonello da Messina in 1470 cu „Portretul unui tanar barbat”.

Tot Antonello Messina a pictat si „Portretul unui barbat” in 1475.

Leonardo da Vinci a adus-o pe Mona Lisa, cel mai misterios zambet din istoria artei. 1503-1519

Insa un alt zambet „indraznet” pentru vremea respectiva a fost inserat de da Vinci si in „Sfantul Ioan Botezatorul” (1513-1516).

Misterul si mintea intunecata a lui Caravaggio a mers in extreme in pictura lui „Eros Triumfator” din 1602. Si desi pentru vremurile noastre, cel mai scandalos lucru din poza ar fi nuditatea, la vremea respectiva, scandalul a fost starnit de zambetul considerat oarecum sexual dar si demonic al copilului care il infatiseaza pe Zeul Amorului.

Din scoala olandeza a venit Gerrit van Honthorst cu „Violonistul razand” din 1624.

Tot de la van Honthorst vine si „The Merry Fiddler” – 1623.

Judith Leyster – Jolly Topper, 1629

Leyster a creat si „The Concert” in 1623, cu un zambet foarte bahic si un context care sugereaza ideea de menage a trois – din nou, zambetul asociat cu moravuri considerate a fi usoare in vremurile respective.

„Naturaletea” olandezilor in portretul Malle Babbe a lui Franz Hals – 1633-635. Un exercitiu de imaginatie ne ajuta sa intelegem cat de complicat ar fi sa ramai cu gura in pozitia respectiva timp de cateva ore.

Frank Hals – Young Man and Woman in an Inn, 1623

William Hogarth – A Harlot’s Progress, 1732

Elisabeth-Louise Vigee-Le Brun – Madame Vigee-Le Brun et sa fille, 1786

Gerrit van Honthorst – A smiling girl, a courtesan, 1625

Hans von Aachen – Two Laughing Men, 1574

Joseph Ducreux – Portrait de l’artiste sous lest traits d’un moquer, 1793

Leon Noireaut – Man laughing

Samuel John Peploe – Man Laughing, 1902

Matthias Stomer – A lute player and a flute player making music by candlelight, 1640-1650

Bellei Gaetano – Monk with Bottle of Wine – ca.1900

Busciolano Vincenzo – Donna con chitarra, ca 1900

Jan Miense Molenaer – Girl with a Records, 1610-1668

Jan Miense Molenaer – Children with a cat, 1610-1668

  • envelope icon

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *