Skip to content

SPECIAL GOPO 2021: Dorian Boguta, regizorul filmului Urma cu 12 nominalizari „Actoria buna nu e cand tragi plapuma peste tine si vrei sa salvezi filmul prin jocul tau, ci sa fii cat mai cinstit si sa-ti asumi lungul nasului.”

Dorian Boguta este nominalizat la Premiile Gopo 2021 pentru cel mai bun scenariu si pentru regia celui mai bun film de debut cu „Urma”, productia lansata in Romania cu 6 zile inaintea primului lockdown din martie 2020. In total, filmul care a fost inspirat dintr-o poveste de viata reala traita in familia artistului, are 12 nominalizari in 11 categorii la Gopo.

Bogutta s-a nascut in Chisinau, a absolvit Universitatea de Teatru si Film din Georgia si a inceput cariera de actor la Teatrul National din Chisinau unde a jucat pana in 1999 cand s-a mutat in Bucuresti. A jucat in peste 40 de filme si seriale printre care „Doua Lozuri” (2016), „Francesca” (2009), „Intalniri incrucisate”, „Moartea domnului Lazarescu” (2005), ” si in seriale precum „Lombarzilor 8” (2006), „Lacrimi de iubire”. L-ati vazut si in „Love Building”, film care a realizat alaturi de cursantii de la scoala de actorie si regie pe care a deschis-o alaturi de prietenii Dragos Bucur si Alexandru Papadopol.

La Gopo a mai fost nominalizat de doua ori, atat ca regizor – pentru debutul in scurtmetraj cu „De azi inainte” (2012) dar si pentru cel mai bun actor in rol secundar in „Quod erat demonstrandum” (2013).

Intr-o serie de interviuri speciale dedicate nominalizatilor Gopo 2021, Urban.ro a stat de vorba cu Dorian Boguta despre cum a lucrat aproape 20 de ani la povestea filmului „Urma”, despre debutul in lungmetraj, dupa 7 scurtmetraje lansate, despre lectiile invatate din trecerea de la actorie la regie si despre proiectul experimental la care filmeaza zilele acestea cu Cristi Puiu.

Felicitari, „copilul” tau are cele mai multe nominalizari la Premiile Gopo! A stat numai cateva zile in cinematografe insa profesionistii din industrie l-au nominalizat de 12 ori la 11 categorii diferite. Cum te-ai simtit cand ai aflat de nominalizari?

M-am bucurat, bineinteles, dar in acelasi timp mi-am adus aminte de un lucru. In Australia exista un sport, hochei sub apa. E si un campionat cu doar 3 echipe. Atatea sunt. Ideea e ca la sfarsitul campionatului toate 3 sunt pe podium. Asa si cu Gopo in anul asta, prea putine filme in concurs. Dar m-am bucurat mult cand am aflat ca al meu „copil” a fost apreciat, chiar daca a fost un an special. Ce parinte nu s-ar bucura? 

Anul trecut dupa ce ai castigat premiul de debut la TIFF, erai inca necajit pentru ca a stat numai cateva zile in cinematografele care au fost inchise din cauza pandemiei. Din august, filmul e disponibil pe Netflix si poate fi vazut de oricine are cont pe platforma. Ai primit reactii de la oamenii care l-au vazut? 

A fost foarte frustrant dar de cand ma tin minte cred intr-o vorba: „Tot ce se face se face spre bine!” Acest film mi-a luat ori mi-a dat, depinde cum te uiti, mi-a luat 20 de ani din viata si cand a fost copt, hop si l-au bagat la „beci”. Nu stiu care a fost binele in cazul cu filmul meu, dar in continuare cred ca e asa.

Am primit multe reactii de la oamenii care l-au vazut pe Netflix. Erau reactii frumoase. Probabil pe cele nefrumoase, oamenii nu le trimit. Dar sa stiti ca le pot primi si pe alea. Asa ca daca dupa acest interviu, va uitati la film si aveti nemultumiri, le astept cu drag. 

Una dintre marile bucurii cred ca este nominalizarea pentru „Cel mai bun scenariu” pe care o imparti cu Loredana Novak. Filmul are la baza o poveste reala care s-a intamplat in familia ta si ai scris scenariul pentru cineva din familie, ca sa usurezi o durere. Ce reactie a avut familia ta cand a vazut filmul?

Au plans de bucurie. L-au vazut la un festival de film de la Chisinau si chiar daca il vedeau pe ecranul telefonului, oricum era o melodrama. Dupa ce a vazut ca am atatea nominalizari, maica-mea crede ca sunt cel mai mare regizor in viata, doar ca, biata de ea, nu stie de povestea din Australia si nici nu vreau sa stie. E foarte bine cand parintele crede ca are un copil valoros, chiar daca nu e asa. Adoarme cu zambetul pe buze. 

Inainte de a lansa primul lungmetraj ai realizat 7 scurtmetraje. Au fost cumva o cautare care s-a finalizat in acest film, atat ca regizor-profesionist, cineast dar si ca artist? Ce ai invatat pe drumul de la scurt la lungmetraj?

Sincer sa fiu, toate scurtmetrajele facute de mine au fost concepute, cumva, din ce traiam in momentul dat. Toate au note autobiografice. E adevarat ca stilistica o cautam, ca sa vad unde ma simt cel mai bine sau ce imi placea cel mai mult. Am invatat un lucru fundamental la ele: sa nu ma grabesc. Pentru ca se „fuseresc” si ies niste filme superficiale. Am invatat sa-mi iau timp, chiar daca nu aveam buget pentru asta. Fara acele scurtmetraje nu ajungeam sa fac „Urma”. Se zice in tagma regizorilor de film ca scurtmetrajul e anticamera lungului.

Ai spus ca atunci cand ai trecut in spatele camerei, ai inteles mult mai bine actoria. Cum ti-a schimbat modul in care joci? Si cum ti-a influentat experienta de actor – peste 40 de roluri – modul in care regizezi?

Am inteles un lucru mare. Actorul daca nu are cum sa-l ajute pe regizor, e foarte important sa nu-l incurce. Cu alte cuvinte sa nu caute si sa nu traga atentia asupra lui cu orice posibilitate. Sa lase egoismul acasa. Toti avem o doza, mai mare ori mai mica de egoism in noi, actorii exceleaza in cazul asta, ca de-aia se fac actori, sa se uite lumea la ei. Doar ca noi, actorii, trebuie sa intelegem ca nu e numai despre noi vorba. Principalul personaj intr-un film e filmul insusi, actorii sunt „piese” din el. Am mai inteles ca actoria buna nu e cand tragi plapuma peste tine si vrei sa salvezi filmul prin jocul tau, ci sa fii cat mai cinstit si sa-ti asumi lungul nasului. Tind sa cred ca din experienta regizorala, actoria mea a avut de castigat dar asta sa o spuna regizorii cu care lucrez. 

Am vazut ca repeti expresia: „Filmul se face dupa ce stii si dupa ce simti” aproape ca un crez in majoritatea interviurilor pe care le-ai acordat. Care e teama cea mai mare ca actor? Dar ca regizor? In care dintre ipostaze crezi ca esti mai expus, mai vulnerabil?

Cred foarte tare in acest „crez”, cum ai spus tu, pentru ca este foarte logic si nu-mi da cu virgula. Mi-ar fi foarte greu sa fac un film despre elevii cubanezi care, dupa ore, merg pe camp sa stranga trestia de zahar. Pentru ca nu stiu nimic despre asta, chiar daca am fost acolo si am vazut cu ochii mei acest lucru. Poate ar parea un subiect interesant dar pe mine nu ma misca, ca nu fac parte din lumea aia si chiar daca la prima vedere ma emotioneaza usor, e o emotie superficiala, pentru ca nu simt nimic sau sa zic altfel, am dormit linistit dupa ce am vazut asta.

Daca m-as apuca sa fac ceva din ce nu simt ori nu stiu, voi fi expus si vulnerabil. Pentru ca nu ma bag unde nu-mi fierbe oala si unde as putea sa ma frig. Si nu conteaza daca fac regie ori actorie, in ambele locuri lucrurile stau la fel daca le fac fara inima, creier, curaj si asumare. Vulnerabil si expus vei fi cand iti este frica. Iar frica este si acolo unde nu stii ce te asteapta. E posibil sa ma contrazic, mai devreme am zis ca e nevoie de curaj, adica sa te arunci in nestire. Doar ca in cazul meu, curajul este despre a scapa de frici, sa le scot la suprafata. Pentru ca teama cea mare este sa scot fricile la suprafata. 

Un alt lucru impresionant la performanta de la Gopo este ca ai reusit sa regizezi 4 actori care au fost nominalizati pentru prestatiile lor din film: Irina Radulescu (aflata la debut), Dragos Bucur (a mai castigat 2 premii anterior), Lucian Ifrim (a doua nominalizare din cariera) si Teodor Corban aflat la a treia nominalizare. Cum te-ai pregatit sa lucrezi cu fiecare dintre ei? 

Am avut noroc cu actorii. Pe Dragos si Teo ii cunosc de mult si am lucrat cu ei, stiam foarte bine ce le poate pielea. Cu Dragos, ne intelegem dintr-o apasare de pleoapa iar lui Teo i-am promis ca va juca in primul meu lungmetraj. La Lucian am ajuns cu 2 zile inainte de filmare din motiv ca actorului distribuit initial pe rol i s-a modificat programul. Si sunt fericit ca l-am avut langa mine. Cu Irina a fost un pariu, am simtit inca de la primul casting ca are ceva din Ana, personajul ei. Am tot chemat-o 3 luni la probe si intr-un final am riscat. Zic riscat pentru ca era la debut, cum eram si eu, si ne puteam rupe gaturile usor. Dar e zicala „cine nu risca, nu bea sampanie”.

Pentru domnul Corban ai o afinitate aparte, dupa ce ati jucat impreuna in Lombarzilor, l-ai inclus si in debutul tau in scurtmetraj „De azi inainte” dar si in debutul in lungmetraj. In ce fel te-a marcat sau emotionat lucrul cu dansul, ce fel de relatie aveti?

Faptul ca Teo nu m-a abandonat la scurtmetrajul „De azi inainte „, filmat in 3 nopti friguroase, spune mult despre relatia mea cu el. Pe 23 decembrie l-am sunat sa-i spun ca il vreau in lungmetrajul meu. Nu stia nimic despre asta. L-am sunat direct si i-am spus ca vreau sa ma tin de cuvant si sa joace la mine. Mi-a raspuns ca e cel mai frumos cadou de Craciun in anul ala. Ce-si mai poate dori un regizor de la actor mai mult decat sa auda asa cuvinte, spuse cinstit si onest. Pentru ca asa e Teo. 

In plus, echipele tehnice si creative care au lucrat la film au primit fiecare cate o mentiune: imagine (Barbu Balosoiu), montaj (Tudor D.Popescu), muzica (Marius Leftarache, Matei Stratan, Cristian Chiosea), decoruri (Andreea Popa), costume (Malina Ionescu), machiaj si coafura (Dana Moldoveanu si Lidia Ivanov). Cum iti alegi oamenii de care te insotesti? 

Nu le aleg eu. Se aleg, cumva, singure in timp. Nu fac auditii sau interviuri. Vorbim, glumim si daca ne emotionam, inseamna ca putem functiona. La Barbu am remarcat ca poate vedea cu ochii mei, Tudor Popescu iti livreaza cu rabdare orice vrei de la el, cu Marius lucrez de ceva ani buni si la el ma voi intoarce oricand, Matei Stratan a fost o surpriza placuta, este foarte talentat. Andreea si Malina sunt „smechere” in ceea ce fac si cu o aura incredibila. Toti acesti oameni au facut parte din mine la acest film. Poate fara unul sau altul m-as fi descurcat greu. Si nu faceam nimic fara Oana Giurgiu, producatorul filmului. Nu faceam nimic, si cu asta am spus tot. 

Recent, ai lansat un proiect experimental inedit pentru cinematografia romaneasca impreuna cu Dragos Bucur la Scoala de Actorie. Vi s-a alaturat si Cristi Puiu si veti crea un film care s-a construit pe parcursul unui atelier. Cum a fost proiectul pentru tine, ai mai lucrat in acest mod? Care au fost cele mai mari surprize pe care le-ai avut?

In timp ce raspund la acest interviu sunt in pauza de odihna de la acest proiect. Daca cumva veti gasi niste rupturi de logica in ce am spus aici, se datoreaza si muncii pe care o depunem acum pentru filmul lui Cristi Puiu si care ne solicita toti muschii emotionali, spirituali si fizici. Inainte de a incepe acest film Cristi a spus: „Daca va fi usor, va fi greu. Daca va fi greu, va fi infern.” Suntem in purgatoriu dar stim ca merita tot. Multi dintre noi au slabit, suntem nedormiti pentru ca tragem cat mai mult posibil de noi. De o luna, Cristi doarme cate 4 ore, e o munca grea dar daca am lua-o de la capat, nu am avea nici o ezitare sa o facem. Pentru ca merita. E o lectie de viata, actorie, regie, asumare, curaj. Ma rog, vorbesc poate prea pretentios, vom vedea cand va iesi filmul. 

Ai ajuns in ipostaza de mentor si profesori al unor tineri care se inscriu la scoala voastra. Stiu cativa oameni care au lucrat la voi si au iesit cu totul schimbati din experienta cursurilor.Care este motivatia pentru care continuati sa oferiti o educatie alternativa cinematografica? Si cum se simte responsabilitatea de formator al unor viitori mari regizori si actori?

Pentru ca ne place si ne pasa. Oamenii sunt atrasi de sclipirile din ochi ale celor cu care intra in relatie. Iar sclipirile din ochi apar doar cand iti place ce faci. Probabil asta e unul  din motivele succesului scolii noastre.

Nu simt responsabilitate. Este alegerea lor cand vin la noi. Eu le spun ca le voi da tot ce stiu iar daca le va folosi e foarte bine, daca nu e la fel de bine pentru ca nu facem operatii pe creier. Insa descoperim iar orice descoperire e o experienta noua, pe care o poti da mai departe. 

Cum ti-ai „tinut gandurile acasa” in perioada de lockdown?

Din fericire pentru mine in lockdown „casa” mea a fost o padure. Am fost un norocos ca am avut aceasta ocazie. M-am plimbat mult, am meditat mult, mi-am reglat energia, am invatat sa nu ma grabesc. De felul meu sunt mai agitat si ma enerveaza de multe ori asta. Am inceput munca la scenariul urmatorului lungmetraj. Dupa experienta primului film, ideea ca voi face altul ma face sa simt o forta interioara, ma entuziasmeaza. Sper sa se si intample. 

Daca ar fi sa iti multumesti pentru ceva din ce ai realizat pana acum, pentru ce ti-ai fi recunoscator? 

Chiar daca la prima vedere pare o intrebare ciudata, are ceva interesant in ea. E ca si cum ai juca sah singur cu tine. Iar daca as face acest exercitiu, mi-as fi recunoscator ca in momentele cele mai grele nu am renuntat sa fac ce-mi place cel mai mult, chiar daca renuntarea ar fi fost cea mai usoara solutie sa scap de frustrari si angoase sufletesti.

 

Citește în continuare

Au mai rămas

Vezi trailerul